Demonul din Umbră [Pauza]

Capitolul 40

-Kail e mort, spun dintr-o suflare lăsând lacrimile să mi se scurgă pe obraji. Takeo se uită uimit spre mine.
-Cum adică „e mort"? întreabă neînțelegând situația.
-Înainte ca Shun să vină să ne atace, Mayaku l-a trimis după unul dintre prietenii mei și ai lui Kail, încep să îi explic experianța îngrozitoare de care am avut parte. Shun s-a dus după Emiko și a transformat-o în demon, spun dintr-o suflare făcându-l să-și mărească ochii. El i-a ordonat să vină după mine în caz că el dă greș. M-am dus la Kail acasă după ce tu ai fost răpit, pentru că nu am vrut să o ascult pe Arashi, ci mi-am dorit să te scot de acolo cât mai repede. Am fost proastă și am fugit de ele, m-am dus la Kail, iar la scurt timp Emiko și-a făcut aparuția, prefăcându-se că ea a trecut pe acolo doar să îl vadă pe Kail. Amândoi ne-am dat seama că ceva era înneregulă cu ea, iar când roșcatul a rugat-o să plece, ea s-a enervat. Atunci am aflat ce s-a întâmplat cu ea, și a trebuit să fugim, dar probabil că Shun a antrenat-o pe brunetă, pentru că era mult prea rapidă și puternică. A reușit să-l prindă pe roșcat și să-l ducă departe de oraș, în pădure, unde l-a omorât în fața mea.

Plânsul mi-a devenit din ce în ce mai puternic, cu fiecare propoziție rostită. Takeo era înmărmurit de uimire și nu știa ce să spună sau să facă. S-a ridicat în șezut, privind într-un punct fix pentru câteva clipe, în timp ce eu îmi vărsam durerea lângă el. Se întoarce spre mine, trăgându-mă după el, într-o îmbrățișare. Mă ținea strâns în brațele lui, în timp ce îmi mângâia spatele pentru a reuși să mă calmez. M-am ghemuit la pieptul lui, începând să plâng mai tare, învinuindu-mă iar și iar pentru ceea ce i s-a întâmplat roșcatului.

-Nu te învinovăți pentru moartea lui, încearcă să mă liniștească. Nu aveai de unde să știi că o să se întâmple una ca asta.
-Ar fi trebuit să știu că Mayaku o să trimită pe cineva după mine, la fel cum a făcut cu Shun, protestez, nevrând să scap de gândul că tot ce s-a întâmplat în ziua aceea este doar din cauza mea.
-Akane, șoptește desprinzându-se din îmbrățișare. Îmi prinde fața în palmele lui ștergându-mi lacrimile de pe obraji. Te rog nu te învinovăți pentru ceva ce nu puteai prezice sau opri. Nu-mi place când te văd tristă, mărturisește uitându-se trist spre mine. Știu cum este să-ți pierzi cel mai bun prieten, râde amar, strângând din dinți pentru a nu începe și el să plângă. Trebuie să fim puternici orice ar fi.

Dau din cap pentru a-i indica că înțeleg ce-mi spune. Îi dau mâinile la o parte, lăsându-mi capul în jos, sprijinindu-l de pieptul lui. Îi simt mâna cum se joacă prin părul meu, în timp ce cealaltă îmi ține strâns mâna.

-Ce ai făcut cu corpul lui Kail? întreabă după o perioadă de tăcere.
-L-am îngropat lângă cel a lui Shun, îi spun. M-am gândit că sufletele lor pot să-și țină companie unul altuia, zâmbesc ușor, dar revin la figura tristă de dinainte. Takeo pufnește ușor.
-Te-ai gândit bine, îmi spune, sărutându-mi fruntea. Tatăl roșcatului știe?
-Da, oftez zgomotos, amintindu-mi de ziua în care am fugit de el. N-am putut să-i spun în față ce i s-a întâmplat fiului său, dar cred că deja știe. Poliția probabil încă îl caută pe roșcat și cred că și pe mine.
-Nu o să vă găsească pe niciunul.
-Știu, dar mă simt oarecum egoistă că îl țin pe Kail departe de tatăl lui, recunosc cu o urmă de vinovăție în glas, dar vreau ca el să se odihnească în liniște în natură.
-Nu te simți așa, mă calmează, tu vrei doar ce este mai bun pentru el și știu sigur că el este fericit unde l-ai lăsat. Poate s-a împrietenit deja cu Shun, glumește făcându-mă să râdă.

Mă duc mai aproape de el, încolăcindu-mi mâinile în jurul bazinului său, într-o înbrățișare. Takeo se lasă pe spate, întinzându-se înapoi în pat, lăsându-mă să stau pe pieptul lui în timp ce îi ascult ritmul inimii.