Demonul din Umbră [Pauza]

Capitolul 21

-Ne vedem diseară la marginea orașului, îmi spune după care, la fel ca Onna, dispare.

Îmi deschid ochii, iar inima îmi bătea cu putere în piept făcându-mă să cred că vrea să fugă. Îmi ating fața simțind lacrimile de pe obrajii mei. Mă doare foarte tare să știu că plec așa, dar nu pot risca viața roșcatului, nu îl pot pune în pericol, chiar dacă aste înseamnă să îl las în urmă și să dispar fără urmă.

-Îmi pare rău Kail că îți fac asta, dar trebuie să plec, șoptesc, complet stoarsă de puteri. Te iubesc!

***

Sunt agitată de când m-am trezit, simțindu-mă vinovată că plec fără să spun nimic, chiar dacă știu că nu mai pot sta mult prin preajma roșcatului. Nu pot să risc să îi pun viața lui în pericol. Tot ceea ce vreau este ca el să poată să își trăiască viața într-un mod liniștit și să fie fericit, iar cu mine prin preajmă nu va putea face nici una nici cealaltă. Vreau ca măcar el să trăiasc în pace, pentru că eu mi-am pierdut șansa asta de mult. În plus, mai sunt și cei din Akuma care au nevoie de mine. Dacă Mayaku a fost în stare să-și omoare propriul frate, înseamnă că este în stare să facă orice, oricărui Demon sau oricărei ființă. Trebuie să îi ajut, chiar dacă sunt demoni, ei sunt exact ca mine, iar probabil tata, tatăl meu adevărat, și-ar fi dorit să fac asta.

Oftez zgomotos după încă un timp de gândire, așezându-mă într-un final pe pat pentru a-mi lua telefonul să cât mai este pâne se vor termina orele. „Kail și Takeo vor ieși imediat" gândesc văzând că mai este puțin până să se termine ultima oră. Simt cum lacrimile îmi curg din nou pe obraji, dar le șterg repede. Nu îmi permit să mă vadă roșcatul așa, trebuie să fiu puternică pentru el, pentru cel mai bun prieten al meu, pentru fratele meu, Kail. Tot ce sper este să nu-și facă griji când va vedea a doua zi că am dispărut. Îmi închid telefonul, punându-l pe biroul din camera mea, știind că nu o să mai am nevoie de el de acum în colo. Mă uit la pozele cu mine și cu roșcatul de când eram mici și până acum, simțind cum mă cuprinde nostalgia amintindu-mi de toate momentele prin care am trecut împreună. Oftez știind că toate acestea vor rămâne și ele în urmă, cel puțin până când o să scap Akuma de Mayaku. „Dar oare Kail o să mă mai vrea în viața lui după aceea? Oare după ce o să îl înving, o să mă pot întoarce să-l văd pe roșcat?" Oftez încă odată, îndepărtându-mă de poze simțind că sunt gata să cedez și să plâng de durere încă odată.

-Akane! aud vocea roșcatului, urmată de o ușă trântită.

Inspir adânc și expir de câteva ori pentru a nu-l face pe roșcat să bănuiască ceva. Îl aud pe Kail cum aleargă în sus pe scări și dă buzna în camera mea. Mă uit la el și pot observa cât de transpirat este, iar respirația lui este greoaie.

-Kail ești bine? întreb apropiindu-mă de el îngrijorată.
-Am alergat spre casă, spune gâfâin, așezându-se pe pat și trăgându-mă și pe mine după el. Mă uit la el cu o privire întrebătoare.
-De ce?
-Tu ai fost acasă în starea asta, iar eu toată ziua am fost la școală neputând să stau aici să am grijă de tine și tu mă întrebi de ce m-am grăbit să vin? explică uitându-se urât la mine, dar totuși îngrijorat. Toată ziua m-am gândit la tine, dorindu-mi să știu dacă ești bine sau nu, dacă ai nevoie de ajutor cu ceva sau nu, dacă poți dormi sau stai iar trează.

Explică toate astea dintr-o suflare, făcându-mă să mă simt și mai tristă că plec. El mereu a avut grijă de mine și încă are, iar eu voi pleca în scurt timp de lângă el lăsându-l să-și facă griji și să fie neliniștit. Kail a fost mereu cea mai bună persoană din viața mea, în schimb eu sunt cea mai rea persoană din viața lui. „Îmi pare atât de rău Kail, că sunt așa, că m-am născut așa."