Demonul din Umbră [Pauza]

Capitolul 27

De la ultima mea discuție cu Takeo niciunul din nou nu a mai vorbit unul cu celălalt prea mult. În loc să mă antreneze pe mine se antrenează el singur de dimineața până noaptea târziu, pentru a fi sigur că este pregătit să îmi înfrunte unchiul, fără să fie omorât imediat.

În momentul de față locuim la casa bunicilor mei vitregi, având în vedere că Shun a ars din temelii cabana în care stăteam noi. Bunicii mei au murit când eu aveam vărsta de 8 ani, dar mama nu a vrut să o vândă, spunând că aici se află o parte din copilăria ei și nu poate să renunțe la ea. Mereu venea de două ori pe lună pentru a face curățenie și pentru a se îngriji de casă, iar în momentul de față mă bucur că a luat o astfel de decizie, pentru că ne este de mare ajutor casa aceasta. Bunicii mei locuiau aproape de marginea orașului, deoarece le plăcea să fie înconjurați de liniște și nu de zgomotul mașinilor din oraș. Faptul că ei și-au făcut casa aici este atât un avantaj, cât și un mic dezavantaj pentru noi. Suntem aproape de oameni, deci șansele ca noi să fim din nou atacați au scăzut, dar suntem mai departe de terenul de antrenament, iar cum Takeo lucrează mult, este obositor pentru el să facă drumul de dus-întors până acolo și înapoi, dar nu se plânge.

Takeo intră în casă cu un oftat, venind în sufragerie, așezându-se pe canapea lângă mine. Își ia ghiozdanul pentru a-și pregăti armele de care are nevoie pentru luptă, fiind hotărât să plece într-un timp cât mai scurt. În timpul ăsta eu mă gândesc cum aș putea să îl urmăresc fără să-mi simtă prezența. Oftez întorcându-mi atenția spre brunet, văzându-l cum privește atent spre cuțitul lui Shun, ca mai apoi să înfășoare lama lui într-o bucată de material și să-l pună în ghiozdan. Îmi privesc palma în care mi-a fost înfipt cuțitul, rana fiind îngrijită și bandajată de către Takeo, care m-a asigurat că o să mi se vindece până la urmă, dar o să-mi rămână cicatrice în urmă. Cuțitul acela este singrua armă cu adevărat periculoasă pentru demoni, pe care noi o avem. Restul armelor sunt doar cuțite, iar eu nu îmi închipui cum ar putea Takeo să se lupte doar cu alea. Îmi întorc privirea înapoi spre el când începe să toarne câteva picaturi dintr-un lichid de culoare mov pe lama fiecărui cuțit.

-Ce este acel lichid? întreb curioasă arătând spre fiolele de pe masă.
-Verbină, răspunde sec fără să-mi dea prea multe detalii, lăsându-mă în ceață.

Îl privesc preț de câteva secunde, cu o sprânceană ridicată, încă așteptând să îmi explice în detaliu ce se află în fiole. Își întoarce capul spre mine când îmi simte privirea intensă asupra lui, privindu-mă confuz preț de câteva secunde.

-Verbina e o plantă, continuă întorcându-se la ce făcea. Nu știu să îți spun sigur, dar cred că oamenii o folosesc ca plantă medicinală.
-Demonii la ce o folosesc? continui cu întrebările, privindu-l cum își pune cuțitele în ghiozdan unul după altul. Oftează oprindu-se din ceea ce făcea, iar preț de câteva secunde doar tace uitându-se în jos, ezitând să-mi răspundă. Repet întrebarea încurajându-l să-mi spună, știind deja că noua informație nu o să fie plăcută deloc.
-La morte, spune uitându-se la ele în timp ce se joacă cu o fiolă. Verbina ne face la fel de mult rău ca și cuțitul din lavă a lui Shun, explică băgând fiolele în ghiozdan, alături de cuțite.
-Cât de rău? îmi fac curaj să întreb, pregătindu-mă pentru ce este mai rău.
-Are aceleași efec ca și cuțitul, spune privindu-mă în ochi. Ne arde pielea, dar este o arsură mult mai rea decât cea pe care focul o provoacă unui om. Vrei să continui? întreabă, văzându-mi expresia speriată. Dau din cap aprobator, deși îmi simt pielea ca de găină. O singură picătură din asta poate să-ți provoace răni grave și să-ți decojească pielea, iar rănile provocate de aceasta nu se mai vindecă, cum este în cazul cuțitului.

Înghit în sec speriată, uitându-mă spre ghiozdanul brunetului în care se află fiolele cu verbină, amintindu-mi cum m-am simțit atunci când am fost străpunsă de cuțit. Dacă a avut un asemenea efect asupra mea, nu vreau să mă gândesc cum ar fi fost dacă m-ar fi străpuns un cuțit cu un astfel de lichid pe lamă.

-Imaginează-ți că Mayaku torturează toți demonii din Akuma folosindu-se de planta asta, spune de nicăieri, făcându-mă să-mi întorc capul spre el, privindu-l cu oroare în ochi. Dacă un demon nu face ce îi ordonă sau face și cea mai mică greșeală este dus în temniță și legat cu lanțuri stropite cu verbină, pentru a nu fi în stare să le rupă. După care slugile lui Mayaku sunt obligate să îi toarne lichid pe tot corpul și îi leagă restul corpului cu lanțuri pe care a înfășurat planta, explică uitându-se în gol, fiind parcă în transă. Mulți au murit datorită torturii lui, iar pe cei care i-a lăsat să scape au rămas mutilați pentru tot restul vieții lor.
-Tu ai văzut efectele verbinei pe demoni? îmi fac curaj să întreb, indignată că știe atât de multe despre ceea ce se întâmplă în temința de acolo.
-Nu, spune sec făcându-mă să oftez ușurată, de faptul că el nu a torturat pe nimeni în felul acesta. Le-am simțit pe propria piele, continuă făcându-mă să îngheț mărindu-mi ochii. Mayaku m-a torturat și pe mine așa, spune lăsându-și capul în pământ, doar că a fost mai blând cu mine, pentru că eram mai mic, continuă într-un final.
-Cât de mic? continui să întreb, deși îmi făcea rău să aflu și alte detalii.
-Aveam 7 ani, spune punându-și capul în palme.

Respirația mi s-a oprit instant simțind cum toată fața mi se albește instant. Își ridică capul privind spre mine, putând să-i citesc în ochi dererea și teama pe care le simte amintindu-și de toate astea.

-Dar... continui cu voce răgușită, ești perfect sănătos, spun făcându-l să pufnească.
-Vrei să le vezi? șoptește așteptând un răspuns din partea mea. Dau ezitant din cap, iar în următorul moment își dă jos bluza, pentru a-i vedea trupul. Icnesc speriată, când observ zonele imense de pe spate, piept, abdomen și brațe în care el nu mai are piele. Îmi întind cu teamă mâna spre el, atingându-l ușor, dar mi-o retrag repede în momentul în care îi simt carnea pe buricele degetelor.

Își pune bluza înapoi pe el în momentul când încep să plâng îngundat. Se apropie puțin de mine și mă ia în brațe, făcându-mă să-mi încolăcesc brațele în jurul lui, strângându-i bluze în pumn pentru a nu putea pleaca de lângă mine. Încep să îl implor încontinuu să nu plece și să rămână aici lângă mine, să mă lasa lă mă lupt alături de el când va veni mementul, să nu se arunce în ghiarele morții, dar nu ascultă, continuând să spună că cel mai bine pentru mine este să meargă de unul singur.

-Am mai discutat despre asta, îmi reamintește fără vreo emoție în voce.
-Te rog, încerc în continuare, dar mă întrerupe.
-Mi-ai promis că o să stai aici, începe să mă mângâie pe spate pentru a mă calma, dar eu încep să plâng mai tare, lipindu-mă mai mult de el. Zorii zilei se apropie, spune uitându-se pe geam. Mai bine aș pleca, îmi dă drumul forțându-mă și pe mine să fac același lucru.
-Nu... icnesc ușor, vrând să-l prin și să-l trag iar spre mine, dar mă oprește, prinzându-mi mâinile.
-Trebuie să plec acum. În timpul zilei demonii sunt mai slăbiți decât sunt noaptea, deci voi avea un avantaj, spune încercâd să mă liniștească, dar nu îi cad în plasă, știind că și el va fi la fel de slăbit ca și ei.

Takeo se îndepărtează puțin de mine luându-și ghiozdanul și îl pune pe umăr. Îl privesc cu lacrimi în ochi, vrând să pot face ceva pentru a-l opri. Se uită la mine și îmi ia fața în palmele sale, ștergându-mi lacrimile de pe obraji, ca mai apoi să se aplece spre mine și să-mi plaseze un sărut pe frunte.

-O să fiu bine, spune zâmbindu-mi, dar acel zâmbet a lui este unul trist, care nu mă calmează deloc. Nu o să pățesc nimic, mă asigură încă odată, dar puteam să-i simt mâinile cum îi tremură. Cel mai important este ca tu să fii în siguranță și să ai grijă de tine.
-Ai grijă de tine, te rog, îl implor uitându-mă în ochii lui.

Dă din cap aprobator mângâindu-mi încă odată obrazul, ca mai apoi să se îndepărteze de mine. Merge spre ușă, iar înainte să iasă se întoarce încă odată, privindu-mă lung, zicându-mi un simplu:

-Adio!