Demonul din Umbră [Pauza]

Capitolul 9

În momentul în care transformarea mea în demon este completă zâmbesc spre Takeo, fiind în sfârșit o luptă dreaptă. Se uită la mine cu o față neutră, probabil așteptând să îl atac. Îmi iau avânt și mă năpustesc asupra lui pentru a-l lovi, dar dispare brusc din fața mea. Mă opresc în locul în care se afla mai devreme și privesc în jurul meu pentru a-l găsi, dar nu îl văd nicăieri. Aud un tușit fals venind deasupra mea, iar când îmi ridic privirea Takeo zboară deasupra capului meu, zâmbindu-mi în batjocură știind că nu pot să zbor.

-Ce s-a întâmplat, nu ai de gând să mă ataci? întreabă amuzat. Mă uit nervoasă la el, sătulă fiind să mă ia tot timpul peste picior. Oftează lung și revine cu piciorele pe pământ în fața mea. Aripile fac parte din tine, începe să îmi explice, exact asa cum îți miști capul, mâinile, picioarele exact așa îți poți mișca și aripile. șe uită serios la mine, așteptând parcă un răspuns din partea mea. Încer să mi le mișc puțin rămânând plăcut surprinsă să văd că reușesc. Acum să văd cât de bine le poți mânui într-o luptă. îl aud spunând, ca în următoarea secundă să fiu lovită și aruncată la câțiva metri depărtare de el.

Pământul meu face contact cu solul pentru a nu știu câta oară în seara asta, dar de această dată durerea este mai suportabilă. Mă diric doar pentru a-l vedea venind cu viteză spre mine. Aripile parcă mi se mișcă singure, căci în următoarea clipă sunt poziționate în fața mea pe post de scut, exact ca și în ziua în care mi-au apărut prima dată. În clipa în care Takeo s-a apropiat de mine, în loc să mă lovească iar se ridică de la sol, mergând deasupra mea și prinzându-mă. Mă ridică în aer împreună cu el, ducându-ne pe amândoi la o altitudine mai înaltă decât ultima dată. Când se oprește se uită pentru o secundă la mine, după care îmi dă drumul lăsându-mă să cad. Trebuie să mă concentrez să zbor, deoarece am impresia că nu o să mă mai salveze și de data asta. Îmi închid ochi pentru a mă concentra. Am reușit să îmi mișc aripile, deci pot să zbor cu ele de asemenea. „Poți să o faci, poți să o faci!" îmi repet în minte, dar am impresia că este în van.

-Încetează să îți să mai speri și doar fă-o, este vorba de instinc. îi aud vocea autoritară cum îmi ordonă în spatele meu, plonjând probabil alături de mine. Mă conformez spuselor lui.

Pentru o secundă nu mai aud nimic, nu mai simt nimic. Nu știu ce s-a întâmplat, dar sunt prea speriată să deschid ochii pentru a vedea. Oare am murit deja?

-Poți să deschizi ochii acum. îi aud vocea lui Takeo. Îi deschid cu teamă, pentru a-l vedea în fața mea zâmbindu-mi. Mă uit în jos și observ că m-am oprit din a cădea. „Chiar am reușit, chiar zbor? Nu o să mor!" îmi spun în gând fericită.

-Nu, nu o să mori încă. mă scoate din gândurile mele, făcându-mă să mă uit confuză la el. Pufnește în râs. Ai uitat deja ce ti-am zis? întreabă în bătaie de joc. Pot să-ți citesc gândurile. îmi reamintește mândru.
-Asta este problema. Încetează! îi ordon pe un ton autoritar, dar reușesc doar să îl fac să rândă din nou.
-De ce aș face asta, întreabă. E chiar amuzant să-ți cotrobăi prin gânduri. se apropie puțin de mine. Sunt multe lucriri interesante aici. spune lovindu-mi fruntea de două ori cu degetul arătător, zâmbindu-mi arogant.

Felul lui de a fi mă enervează forte tare, iar faptul că știu că este cineva care poate să știe ce gândesc mă enervează și mai rău. Vreau să îi spun ceva, dar simt cum încep iar să mă prăbușesc. În următoarea secundă sunt prinsă de Takeo care pufăie enervat spre mine, ducându-mă înapoi pe pământ, lăsându-mă pentru a doua oară să cad. Mă uit la el atât nervoasă cât și confuză, neînțelegând motivul pentru care nu am mai putut zbura pentru o secondă.