Demonul din Umbră [Pauza]

Capitolul 22

Zborul până la marginea orașului mi se pare mai lung decât este de fapt, neputând să mă mențin prea bine în aer, ajungând să cobor puțin câte puțin fără să vreau, astfel lovindu-mă până la urmă de crengile copacilor pe care nu le observ din cauza lacrimilor, sau de acoperișurile caselor la care nu sunt atentă. Mă enervez când mă lovesc pentru a mia oară de încă un copac, simțind că am nevoie de o pauză. Revin din nou la sol, iar când picioarele mele fac contact cu pământul îmi cedează și cad. În momentul în care genunchii mei au lovit asfaltul dur am simțit o durere insuportabilă, pe care am ignorat-o. Singulul lucru la care mă gândesc în momentul ăsta este cearta mea dintre mine și Kail.

-Ieși afară.

Doar cuvintele lui le am în minte, putând să îi aud vocea plină de durere cum răsună iar și iar în capul meu. Ochii lui plini de lacrimi parcă sunt încă în fața mea, privindu-mă cu disperare, cu grijă și cu teama de a nu mă pierde.

-ATUNCI DE CE PLECI?

Cuvinte rpșcatului sunt în capul meu, cuvintele acelea care mă imploră să rămân, care încearcă să mă convingă să nu plec.

-EL SE JOACĂ CU MINTEA TA!

Iar durerea din vocea lui mă omoară încet, încet pe dinăuntru.

-De ce faci asta Akane?

În final ura care i-a cuprins inima atunci când l-am rănit cu atâta cruzime, făcându-l să-și dorească să cape de mine.

-Ieși afară.

Mai multe lacrimi încep să-mi curgă pe obraji, făcându-mă să vreau să pun punct aici, să se încheie totul și să nu mai trebuiască să trăiesc cu gândul că mi-am rănit cel mai bun prieten. Îmi închid ochii, iar în minte îmi apar imagini cu mine și Kail când eram mici, de când ne-am cunoscut prima dată și până acum.
Tresar deschizându-mi ochii brusc când Onna apare în fața mea pentru câteva secunde. Atunci îmi aduc aminte de cuvintele ei și ale lui Takeo, începând să mă gândesc la acei mii de demoni, care probabil sunt torturați de Mayaku. Trebuie să continui, trebuie să lupt indiferent de cât de greu ar fi sau de cât de mult m-ar durea, trebuie să fiu puternică. Dacă pot face asta, atunci o să îl pot înfrunta pe Mayaku și să salvez Akuma, ca la final să nu mai existe nici un pericol în acel tărâm. Dacă fac toate astea m-aș putea întoarce la Kail. Oare m-ar ierta dacă i-aș explica tot?

***

După ce m-am mai calmat mi-am continuat drumul, zburând cât de repede am putut, pentru a ajunge la marginea orașului într-un timp scurt, deoarece eram oricum în întârziere. Ajungând acolo îl văd pe Takeo învârtindu-și privirea într-o parte și-n alta, probabil așteptându-mă. Mă apropii de el atrăgându-i atenția și făcându-l să vină nervos spre mine, dar expresia feței lui s-a schimbat când am ajuns la sol.

-A aflat, nu-i așa? întreabă frecându-și fruntea îngrijorat.
-D-De unde știi? încep iar să plâng când Takeo l-a pomenit pe roșcat.
-Akane tremuri din toate încheieturile, ai genunchii juliți și plini de sânge, ai frunze și crenguțe în păr, ca să nu mai zic de faptul că ai ochii foarte roșii. Ai lacrimi uscate pe obraji și altele în ochi gata să cadă lângă celelalte, iar vocea ta e stinsă și răgușită.

Îmi las privirea să cadă în pământ auzindu-i desrierea felului cum arăt. Mă simțeam oribil înainte, dar faptul că arăt la fel cum mă simt mă face să fiu și mai tristă decât sunt deja. Dintr-odată simt brațele lui Takeo trăgându-mă la pieptul lui într-o îmbrățișare.

-Ce s-a întâmlat? mă întreabă într-un final spărgând liniștea dintre noi.
-Când am vrut să plec el a intrat în cameră și m-a văzut, încep să îi povestesc tot ce s-a întâmplat între mine și Kail. A încercat cu disperare să mă oprească, să mă țină lângă el în continuare spunându-mi că tu doar te joci cu mintea mea, că tu mi-ai omorât părinții și așa vei face și cu mine, fac o mică pauză pentru a trege aer adânc în piept, timp în care Takeo începe să-și plimbe o mână pe spatele meu pentru a mă liniști. În final, ca să mă lase să plec l-am mințit spunându-i că plec pentru că m-am săturat să stau lângă un muritor infect ca el, termin de relatat, vocea mea fiind din ce în ce mai slabă.
-Nu trebuia să faci asta, mă mustrează pe un toc calm, puteai să-i spui adevărul.
-Ar fi venit dup mine, îl contrazic știind caracterul încăpățânat al roșcatului. Singura cale de a-l face să stea departe este ca el să mă urască, iar eu exact asta am făcut. L-am rănit atât de mult încât, încât... toată prietenia noastră s-a rupt în seara asta.

Nu mai spune nimic, doar continuă să mă țină în brațe mângâindu-mă pentru a mă simți mai bine, dar fără rezultat. În momentul ăsta singurul care ar putea să mă calmeze este Kail, dar el nu mai este aici și nu va mai fi niciodată. Faptul e consumat.
Stăm în poziția asta minute bune, Takeo ținându-mă în continuare în brațele lui până este sigur că m-am calmat. Îl împing ușor fiind puțin mai bine decât înainte. Ștergându-mi lacrimile mă uit spre Takeo, întrebându-l unde plecăm mai departe.

-La câțiva kilomerti distanță este o pădure în care se află o cabană părăsită, dar este într-o stare destul de bună, deci probabil că este nelocuibilă de puțină vreme, explică ținându-și mâinile pe obrajii mei pentru a-i șterge de lacrimile ce s-au uscat în timpul acesta. Acolo am stat eu până acum, iar de la cabană în jos la vale se află un teren de antrenament.
-Teren de antrenament? întreb nedumerită, neștiind motivul pentru care s-ar afla așa ceva într-o pădure.
-Nu știu cine folosea zona aceea înainte, dar terenul era destul de vechi când l-am găsit. Am fost nevoit să îl refac și să-l modific pentru a mă putea antrena eu, explică îndepărtându-se puțin de mine. Ești pregătită să mergem? întreabă, probabil vrând să știe dacă sunt în stare să merg.

Nu mai zic nimic, doar am dat afirmativ din cap, iar când vreau să fac un pas în față mă prinde de umeri oprindu-mă. Îmi ridic privirea uitându-mă nedumerită la el. Îl văd cum își pune mâinile în părul meu pentru a-mi culege toate frunzele și crenguțele pe care le aveam prins în el. Aștept tăcutp să termine, iar după ce le culege pe toate îmi face semn să îl urmez.

Am zburat până la pădurea de care vorbea, dar când am ajuns înăuntrul ei a trebuit să mergem pe jos din cauza copacilor prea deși, care ne împiedică să vedem din aer cabana. Mergem pe cărare de ceva vreme, iar eu am impresia că nu mai ajungem la destinație, totul în jur părând ls fel, lăsându-mă se cred că ne învărtim în cerc.

-Poftim, spune Takeo întinzându-mi o sticlă cu apă pe care o scoate din rucsacul pe care abia acum îl observ. Bea apă, continuă uitându-se la mine, altfel o să te deshidratezi, mai ales după cât de mult ai plâns, se întoarce cu spatele continundu-și drumul cu mine în urma lui.

Mă uit în jos tristă amintindu-mi încă odată de evenimentele de astăzi. Încerc să desfac capacul sticlei, dar sunt prea slăbită ca să reușesc. Chinuindu-mă să deschid capacul sticlei nu sunt atentă la drum și reușesc să mă lovesc de pieptul dur al lui Takeo. Mă uit la el nedumerită văzând cum îmi ia sticla din mână și o deschide în locul meu.

-Îmi pare rău, spune dându-mi sticla deschisă. Probabil am atins o coardă sensibilă mai devreme, șopteste uitându-se la mine.

Îi mulțumesc pentru ajutor, bând mai mult de jumătate din sticlă. Oftez ușurată, simțindu-mă mai bine după ce m-am hidratat. Mă uit la sticla din mână și observ că încă mai tremur. Probabil și Takeo a observat asta, deoarece se întoarce cu spatele la mine așezându-se pe vine zicându-mi să mă urc la el în spate. Vreau să proteste dar sunt oprită de vocea lui.

-Nu ar trebui să te obosești prea tare, mai este ceva de mers, așa că nu cred că ai putea rezista până la cabană, iar ultimul lucru pe care îl vreau este să leșini de la oboseală, încheie făcându-mă să cedez și să mă urc la el în spate știind că are dreptate. Se ridică și continuă să meargă cu mine în cârca lui. Privesc copacii din jurul meu, neavând altceva mai bun de făcut, dar oboseala pune stăpânire pe mine imediat, reușinid să adorm în următoarea secundă.