Demonul din Umbră [Pauza]

Capitolul 18

După tot ceea ce mi-a spus Takeo azi la școală nu am mai fost în stare să fac nimic, iar Kail a trebuit să le spună profesorilor că mă simt rău ca să pot pleca acasă motivată. De când am ajuns de la școală stau pe pervazul geamului, nemișcată privind afară la stropii de ploaie ce loveau puternic asfaltul. Norii de pe cer erau plumburii și nu arătau vreun semn că ar vrea să dispară de pe cer, ceea ce înseamnă că tot restul zilei o să fie mohorâtă, exact cum să simt eu în acest moment.

-Ai stat așa de când ai ajuns acasă, se plânge Kail cu o voce răgușită. Vrei te rog să-mi spui ce s-a întâmplat între voi doi? continuă venind lângă mine încercând, fără rezultat, să mă facă să plec de lângă fereastră. Ce ți-a zis nemernicul ăla?
-Ai dreptate, pufnesc neutîndu-mă la el, este un nemernic ca oricare alt demon, dar unul cu un trecut trist, e tot ce i-am putut spune roșcatului.

Deși nu mă uitam la el știam că expresia feței lui este una de mirare și neînțelegere. Îmi sprijin capul de sticla geamului bombănind un simplu „Nu contează" privind în continuare în gol pe fereastră. Kail oftează zgomotos, renunțând la ideea de a mai încerca să mă facă să vorbesc, știind că în momentul de față nu am dispoziția necesară pentru așa ceva. Se îndepărtează de mine mergând spre ușă pentru a ieși, dar nu înainte de a mă asigura că pot vorbi oricând cu el dacă simt nevoia. După ce închide roșcatul ușa un oftat îmi scapă printre buze simțindu-i prezența pe acoperișul casei. Mă ridic într-un final de la locul meu deschizând ușa balconului așteptându-l. Ajunge în fața mea, ud până la piele, zburând la câțiva centimetri de asupra balconului, stând cu spatele la mine, rămânând tăcut o perioadă.

-Ce vrei? rupe tăcerea dintr-odată, fără a-și schimba poziția. Nu știam ce ar trebui să-i mai spun, după toate câte am auzit din partea lui astăzi. Asta e viața pe care o are un demon, adaugă el văzând că nu răspund. Nu noi o alegem, noi doar o acceptăm, se întoarce cu fața către mine, făcându-mă să îmi întorc privirea în altă parte pentru a nu-l privi ăn ochi. Îi simt mâna rece cum îmi prinde bărbia îmi întoarce capul spre el, forțându-mă să mă uit fix în ochii lui negrii. Nu eu mi-am dorit asta dar am acceptat, continuă uitându-se serios la mine. Așa cum tu ai fost nevoită să accepți faptul că tu nu ți-ai cunoscut familia adevarată, la fel cum a trebuit să accepți faptul că ești demon, și așa o să fii nevoită să accepți mii și mii de alte dureri de acum în colo.

Cuvintele lui mă lovesc direct în inimă una după alta, nedorindu-mi să am o astfel de viață plină de chinuri și suferințe. Nu se poate ca demonii să aibă așa mult de suferit, indiferent de cum sunt ei, de ce trebuie să avem o viață ca asta?

-Pentru că noi nu avem sentimente, îmi răspunde la întrebare, continuând să mă privească drept în ochi.
-Dar ești trist din cauza asta, spun cu glas sugrumat, fiind pe punctul de a plânge iar, dar îmi opresc lacrimile din a cădea.
-Demonii nu știu ce e aia tristețea, doar ura și setea de sânge le putem simți, îmi explică dându-mi drumul, pentru a se întorce din nou cu spatele. Mai bine uită ce ai văzut, nu este treaba ta oricum, își termină propoziția când vede că nu îi răspund.
-Am visat-o și o visez în continuare, pe mama ta, decid să vorbesc știind că există un motiv pentru care am văzut ceea ce am văzut, la fel și pe celălalt, pe Mayaku. Vreau să știu de ce i-am visat sau de ce te-am visat pe tine. Ce legătură au toate astea cu mine și cine este Mayaku până la urmă? îi adresez aceste întrebări, dar din păcate o voce ne întrerupe.

-Akane!

-Ai scăpat acum, oftez iritată, dându-i de înțeles că discuția nu s-a încheiat aici.
-Îți mai spun o singură dată, se întoarce spre mine brusc, făcându-mă să tresar și să mă dau câțiva pași în spate. Nu. Este. Treaba. Ta! spune răstit, accentuând fiecare cuvânt, după care zboară prin furtuna de afară, îndepărtându-se de casă cu mare viteză.