Artemis

capitolul 30

-Tată?

Întreb precauta în timp ce împing lent ușa biroului său .

Îl zăresc stând la birou, cu chipul ascuns în palme.

-S-a întâmplat ceva ?

Îl întreb iar acesta oftează profund înainte de a își înălța privirea asupra mea.

-Nu.Totul este în regula Artemis.Nu trebuie să-ți faci griji .

-Dar mama de ce tocmai își strange bagajele ?

-Mama ta..

Face o scurta pauză

-Tranversează o perioada grea și are nevoie sa petreacă puțin timp singura pentru a se regăsi.

Știu că mă minte.

Gesturile nervoase cât și privirea lui imi confirma acest lucru.

Mă minte fără pic de rușine.

Însă este tatăl meu și nu dispun de energia necesară ca să insist .

Când dau să mă rotesc pe călcâie, aud o pereche de tocuri și la început am crezut că-i mama.

Însă atunci când ma întorc și dau să plec, aproape mă lovesc de mătușa mea ce intra hotărâtă în birou.

-Mătușa?

O întreb surprinsă.

Mătușa Megan îmi arunca un zâmbet fugar înainte de a îl fixa pe tata cu privirea .

-Cât timp mai aveți de gând să mințiți fata?Nu credeți că are dreptul să știe adevărul?Până la urmă a devenit majora!

Tata sare în picioare, scaunul dându-se aproape de perete .

Ma privește panicat, dorindu-si parca sa nu fiu aici.

-Megan, te rog, sa nu facem o scena în fața ei.

Ma incrunt confuza.

-Mi-ati promis ca atunci când va împlini optsprezece ani o să-i mărturisiti adevărul!Iar când am adus vorba de acest lucru intr-un apel telefonul, sora mea se pregătește deja să fugă.
De ce ?

-Despre ce adevăr vorbiți?

Intervin.

Ambii își redirecționează atenția asupra mea, iar cu coada ochiului îl zăresc pe tata cum inclina în mod negativ spre Megan însă aceasta îl ignoră.

Seriozitatea cu care mă privește nu promite nimic plăcut.

-Eu sunt mama ta Artemis.

Rostește Megan răspicat iar ochii mei se măresc considerabil din cauza socului.

Clatin ușor din cap și ma retrag câțiva pași nevenindu-mi să cred ceea ce aud.

-Este cumva o gluma?

Întreb , indreptandu-mi atenția asupra tatălui meu ce are umerii plecați și a adoptat o atitudine învinsă.

Deci este adevărat.

-Cum ați putut să-mi ascundeți asta ?

Ridic ușor tonul.

-Pentru că a fost o greșeală!

Ridica tonul tatăl meu  la rândul lui .

Simt cum ochii mă înțeapă anuntand lacrimile ce urmează însă clipesc des, nelasandu-le să-si facă apariția.

N-am să mă las afectată de faptul că tatăl meu mă consideră o greșeală.

Încep să cred că nimic și nimeni nu poate ajunge cu adevărul la sufletul său ce este însetat să se îmbogățească.