„ - Strigă-mi numele, Abel! Să-mi strigi numele când vei înțelege că eu am fost singura care te-a iubit cu adevărat!
Strigătele mele s-au pierdut în liniștea și frigul nopții, la fel cum pașii lui se pierdeau în asfalt și-l îndepărtau tot mai mult d...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
ㅤSecundele s-au scurs prea lent și, totodată, prea rapid între noi. Timpul își pierduse sensul de mult. Mă simțeam prinsă într-o cu totul altă dimensiune privind în acel bleumarin adânc al irișilor lui.
ㅤInima îmi bătea neregulat. Șirul gândurilor mi se întrerupsese brusc și ireversibil. Creierul meu refuza să încorporeze acele cuvinte. Și totuși, arma rămânea între noi ca dovadă crudă a tot ce nu voiam să accept.
ㅤAm simțit un gol în stomac. Altul în piept. Mi-a luat câteva secunde să realizez că nu era vorba de nimic nou. Era același vid dinăuntrul meu, mereu la un pas să mă înghită.
ㅤOchii mi-au coborât la acea armă, de parcă m-ar fi strigat pe nume. Abel a rămas dureros de tăcut, adâncind tensiunea dintre noi ca o lamă în carne vie. Cuvintele lui îmi răsunau în minte ca un ecou sinistru. M-am încruntat iarăși, mai apăsat de data asta, și i-am căutat ochii. Erau implacabili. Mai reci decât moartea însăși. Nu era nicio urmă de joc în privirea aceea.
ㅤLinia dintre viață și moarte devenise periculos de subțire, un singur pas greșit și totul putea exploda. Ar fi fost momentul în care oricine s-ar fi speriat. Dar nu și eu. Nu și el. Întunericul nu ne mai speria de mult. Îl cunoșteam. Îl purtam în noi. Eram parte din el.
ㅤAm apucat arma și m-am ridicat în picioare cu ochii fixați în ai lui. Ținusem destule arme în mâini de-a lungul timpului, dar acum... acum se simțea mai străină decât niciodată. Ochii mi s-au dus la ea, apoi la el. Pulsul mi-a crescut cu fiecare privire. Capul deja îmi vâjâia.
ㅤ— Ce dracu' e greșit cu tine? am întrebat, vocea ieșindu-mi răgușită, ca și cum mi-ar fi zgâriat gâtul pe dinăuntru.
ㅤPrivirea lui nu s-a clintit. Nicio tresărire. Mă pătrundea dincolo de piele, dincolo de carne și oase. Îmi simțeam sufletul în flăcări.
ㅤ— Fă-o, a spus apăsat, vocea lui crăpând aerul. Fă-o dracu' odată.
ㅤDegetele au început să-mi tremure, arma devenind grea ca plumbul.
ㅤ— Ce? am suflat, zăpăcită.
ㅤ— Pune capăt torturii, a continuat, răpindu-mi respirația și așa deficitară. Să te văd în fiecare zi... oriunde mă duc... de fiecare dată când întorc capul... scoate-mă din lumea în care ești tu!
ㅤMi-a apucat încheietura și mi-a ridicat brațul cu forța. Țeava s-a înfipt în pieptul lui. Am tras instinctiv mâna înapoi, dar n-a contat. El a împins și mai tare, până când i-am simțit inima bătând sub armă.
ㅤ— Omoară-mă!
ㅤAm înghețat. Nu... nu doar eu. Părea că lumea întreagă s-a oprit în loc în clipa în care cuvintele i-au ieșit de pe buze. Respirațiile noastre erau singurele sunete care se mai încăpățânau să existe. Abia atunci am simțit frica. Nu ca pe un val, ci ca pe o ceață rece care mi s-a strecurat prin piele și mi-a cuprins oasele. M-a înfășurat. M-a strâns.
