„ - Strigă-mi numele, Abel! Să-mi strigi numele când vei înțelege că eu am fost singura care te-a iubit cu adevărat!
Strigătele mele s-au pierdut în liniștea și frigul nopții, la fel cum pașii lui se pierdeau în asfalt și-l îndepărtau tot mai mult d...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Tic... tic...
ㅤPleoapele mi s-au deschis automat, chemate din somn de acel sunet șoptit, repetitiv, insistent. Am clipit în întuneric, iar privirea mi-a rătăcit confuză prin cameră. Totul părea neschimbat. Nemișcat. Dar zgomotul continua. Constant. Încăpățânat.
ㅤInima îmi galopa în piept, respirația grea umplea camera căzută într-o tăcere apăsătoare. Am încercat să mă liniștesc singură, căutând explicații logice. Trebuia să fi fost un vis sau poate că ploaia începuse afară. Dar atunci... din nou acel sunet.
ㅤAm tresărit, un șir de fiori străbătându-mi coloana. Ceva mic, precis, a ricoșat în peretele din sticlă din fața patului. Am încremenit. Sticla vibrase subtil, ca și cum noaptea însăși mi-ar fi cerut atenția.
ㅤCu mișcări precaute, mi-am dat pătura de pe mine și m-am ridicat din pat. Capul mi-a vâjâit în secunda următoare, făcându-mă să gem înfundat și să-mi duc mâna la frunte. Corpul începea să mă pedepsească aspru pentru alcoolul consumat fără să gândesc. Tâmplele îmi zvâcneau, gâtul mă înțepa, iar rochia se simțea de zece ori mai grea pe mine.
ㅤAm oftat ușor, frecându-mi fruntea cu mișcări precise care n-au făcut decât să alungă durerea pentru câteva clipe. M-am apropiat de acel geam, auzind din nou sunetul, și am tras cu prudență perdeaua pentru a vedea sursa.
ㅤÎn secunda următoare, mi-am dorit să nu fi făcut asta.
ㅤOchii mi s-au mărit, iar inima mi s-a oprit. Am paralizat, ținând strâns în pumnul meu materialul perdelei până când șina care o ținea s-a auzit trosnind puțin. Eram sigură că mi-am pierdut mințile și că nu se întâmplă asta cu adevărat.
ㅤM-am holbat, șocată, la brunetul în costumul lui impecabil, cum se apleca să adune pietricele din curtea lui Kane și apoi le arunca în geam.
ㅤAm tresărit ca și cum m-ar fi străbătut un curent electric. Fără să gândesc prea mult, am aruncat o privire scurtă spre ușa camerei, apoi am alunecat în grabă afară, prin ușa glisantă. Am pășit desculță în curte, direct în câmpul lui vizual, iar el m-a întâmpinat cu un zâmbet larg, mulțumit, ca și cum tocmai reușise un plan genial.
ㅤ— Ești nebun?! am șoptit indignată, ajunsă în fața lui. Ce cauți aici?
ㅤ— Am vrut să mă asigur că ești bine. Ai băut destul de mult.
ㅤMi-am arcuit o sprânceană, privindu-l cu neîncredere. El a săltat ușor din umeri, cu un zâmbet revoltător pe buze. Am rămas mută pentru câteva momente. Îndrăzneala lui nebunească mă dezorientase complet.
ㅤCe mai vrei? De ce nu mă lași? Du-te la soția ta – se repeta obsesiv în mintea mea, în ecouri răsunătoare, în arsuri de gradul trei peste tot. Tăceam, îl priveam în ochi, cu o expresie neînsemnată pe față, dar pe dinăuntru... Acolo era haos. Război. Propriul meu infern.
