A Strange Summer (Book 1&2)

9.2 ♡

-Bună ziua! îl salută Tyler de la câţiva metri.
Serios Tyler? Acum te-ai găsit să fii respectuos? Nu te puteai preface că e omul-invizibil...?

Tata la rândul lui s-a mirat când m-a văzut, dar imediat şi-a reluat expresia indescifrabilă. L-a salutat politicos pe Tyler, iar mie mi-a zâmbit de parcă aş fi fost o oarecare necunoscută de pe stradă.
Pentru mine era o atmosferă tare ciudată, iar imaginile din seara în care îi povestisem tatei despre Tyler îmi jucau prin minte în continuu.

-Tu trebuie să fii...Tyler, nu-i aşa? îl întreabă tata aruncând prima dată o privire scurtă la mine.
PE BUNE !? Nu mai spune Sherlock...cum ai ştiut...?

-Da, dar cine sunteţi?
-Oh...eu...doar un prieten vechi de-al mamei tale.
-Ce fel de...prieten?

Unul cu care a trăit timp de 7 ani şi unul cu care m-a făcut pe mine, aş fi vrut să zic...dar na, chiar nu puteam. Deşi ar fi fost o fază epică să-i văd faţa lui Tyler când ar fi auzit asta.

-Vechi cunoştinţe, tinere plin de idei telenoveliste cu drame legate de amanţi şi-aşa mai departe.

Ironia şi sarcasmul sunt cele două lucruri pe care tata niciodată nu le poate uita acasă, nici dacă e obligat s-o facă.

-Nu mă gândeam chiar la asta...
Punem pariu...?
-Semeni destul de bine cu mama ta.
-Ăăă, nu...nu prea cred pentru că Helen era mama mea vitregă. Dar mulţumesc totuşi.

Remarca tatălui meu m-a făcut să-l examinez pe Tyler din cap până-n picioare pentru prima dată.

Nu aş fi vrut să recunosc, dar pe bună dreptate avea unele trăsături leite cu ale mamei. De fapt, cred că asta mi-a atras atenţia de când l-am văzut prima dată...doar că nu am dat mare importanţă şi cu siguranţă nu m-aş fi gândit că e un frate rătăcit de-al meu.

Mi-aduc aminte că mă miram de faptul că are ceva trăsături familiare, iar acum după o lună de zile...am aflat motivul.
Ochii...ochii sunt chiar ai mamei. Aceeaşi sclipire, acelaşi căprui intens...poate chiar şi-aceiaşi formă bine pronunţată.
Da, ochii erau leiţi. Am petrecut ceva timp cu Tyler şi ajunsesem să realizez că îi apare o scânteie în ochi când este serios în legătură cu ceva anume.
Şi mamei la fel.
De multe ori...tata glumea pe tema asta şi-i spunea "ochi-de-fulger".

Eu eram pierdută în amintirile mele, realizând corespondenţe între ele şi examinările pe care le făceam, timp în care tata încă vorbea cu Tyler.
Brusc, toată atenţia s-a mutat asupra mea:
-Şi ea...este sora ta cumva?

Am simţit că-mi pică cerul în cap când l-am auzit punând astfel de întrebăre. Intrasem instant în panică şi mă întrebam ce naiba era în neregulă cu el de întreabă aşa ceva ?!
-Ce...? Nu, e o prietenă. Evelyn.

-Înţeleg, înţeleg... Evelyn, huh? Mi-aduci aminte de fiica mea.
Ei na, nu mai spune.

-Sunt sigură că aveţi o fiică minunată, spun mândră.
-Da, cam neastâmpărată şi în căutare de belele, dar da. Chiar e minunată. Acum scuzaţi-mă, dar trebuie să plec. Mi-a făcut plăcere...Tyler.

Felul în care îi pronunţase numele mi-a trimis un fior pe şira spinării. Era de parcă îi spusese într-un mod indirect "atinge-te de ea şi eşti un om mort".

Ne-a mai aruncat o privire amândurora, după care s-a îndepărtat...dar nu înainte să privească piatra nou-nouţă de mormânt a mamei. A şoptit ceva de parcă voia să fie sigur că numai mama îl va auzi, apoi a zâmbit către mine şi surprinzător către Tyler...şi a plecat.