A Strange Summer (Book 1&2)

𝐂𝐚𝐩𝐢𝐭𝐨𝐥𝐮𝐥 𝟐𝟐 ❤

⚠️Genul capitolului: dramă și...aw :o3⚠️

-Eve? Eve, eşti bine?

Auzeam vocea slabă și îngrijorată a lui Ish. Mi-am pus încet mâna pe frunte şi apoi am început să deschid ușor ochii. O priveam printre gene pe prietena mea, avea o sticlă de apă în mână şi cealaltă mână o ţinea peste abdomenul meu.

Am deschis mai larg ochii.
Nu ştiam unde mă aflam, era o...cameră. O cameră luminoasă, vopsită într-un bleo deschis, mobila fiind de o culoare închisă care bătea spre negru. Pe pereţi erau tot felul de postere cu trupe şi fotbaliști, iar într-un colţ era un geam imens de unde vedeai o mare parte din cartier.

M-am ridicat puţin ameţită şi am observat că am fost întinsă pe un pat dublu pe care nu-l mai văzusem niciodată.

Totuşi...în inconştienţa aceea de moment speram să mă fii trezit dintr-un coşmar, dar Ish arăta mult prea îngrozită ca să fii fost un simplu coşmar.

-Evelyn...îmi...îmi pare atât de rău. N-nu am ştiut cum să te fac să nu intri în biserică, nu puteam să sar pe tine şi să te opresc mai ales că deja se uita lumea la mine cum alergam ca o bezmetică...

-A fost real, nu? am întrebat, deşi adevărul era...evident.
-Eve...

-Deci da. E adevărat. Tyler...Tyler e...e...fratele meu.

-Aşa pare...

Da. Tyler...e un fel de frate vitreg.

Cum am intrat în biserică şi am dat peste a doua poză...am zis că e cel mai groaznic coşmar pe care-l pot avea.
Era poza mamei.
Mama mea reală, mama pe care o iubeam şi mama care m-a iubit. Singura persoană care a făcut-o vreodată de fapt...

Am zis că îmi joacă feste imaginaţia, am zis că o iau razna mai rău, că e de la oboseală şi de la stres...am încercat să găsesc tot felul de scuze plauzibile şi de aceea m-am dus la cele două sicrie din faţă...şi când i-am văzut trupul neînsufleţit şi pielea parcă din porţelan, automat mi s-a făcut rău.

Nu am putut privi prea mult...doar gândidu-mă că acele mâini m-au ţinut în braţe șapte ani de zile până a divorţat de tata, pe acele picioare lipsite de culoare mă legăna ca să adorm când eram mică, cu acele buze vineţii îmi spunea poveşti şi mă alinta...cu acel păr mă jucam, cu acei sâni m-a alăptat până ce am renunţat la ei în favoarea laptelui praf...cu acei ochi închişi mă privea şi avea grijă să am tot ce-mi doream...

E prea mult...prea mult să mai suport, mi-am spus golindu-mi mintea şi lăsând lacrimile să curgă şiroaie pe obraji.

-Evelyn...!

Era atât de groaznic, eram de-a dreptul înfiorată. De ce acum? Nu am apucat s-o văd, nu am apucat să-i spun cât îmi lipseşte, cât o iubesc...câtă nevoie aş fi avut de ea...

-Eve, te implor...te implor nu mai plânge! strigă Ish la mine cu vocea tremurândă.

S-a descălţat şi apoi a venit în faţa mea, lăsându-se pe vine şi punându-şi ambele mâini pe faţa mea, încercând şi ea din greu să-şi stăpânească lacrimile, doar că nu a reuşit.

-Eve, te rog opreşte-te...nu...nu pot să fiu puternică dacă nici tu nu eşti.

Să fiu puternică, am râs în sinea mea.

-Cum aş putea !? Mama a murit şi nu am mai văzut-o de zece ani! Ish...sunt...sunt blestemată, nu ştiu ce am...

Nu voiam să țip la ea, dar nici nu îmi puteam controla emoțiile.