A Strange Summer (Book 1&2)

𝐂𝐚𝐩𝐢𝐭𝐨𝐥𝐮𝐥 𝟒 - 𝑭𝒂𝒏𝒕𝒐𝒎𝒆𝒍 ❤

Cred că dădusem două-trei ture prin zonă, dar nu am dat de ea şi nici la cabană nu era.
Unde poate fi?

M-am întors la acel lac fără să-mi dau seama şi m-am aşezat pe malul său. Am luat o crenguţă de pe jos şi am început să mă joc cu ea în apă.

Între timp, am început să aud nişte voci, foarte clare chiar...dar când m-am întors nu era nimeni. Şi totuşi vocile continuau să se audă. Curioasă, m-am mai plimbat prin jur, dar nimic.

Cred că aveam...uh...auzenii.
Adică atunci când halucinezi, imaginile se numesc vedenii, deci ar fi logic ca atunci când ţi se pare că auzi ceva...să se numească auzenii.

Ok, ok...recunosc, logica mă bate. Retrag ce-am spus mai înainte.

Era puţin straniu, aşa că m-am repezit într-una din săli.

Se auzea o melodie uşor slabă...şi când am privit mai bine era Ish.

Melodia Be alright, de la Lucy Rose răsuna în sala aceea imensă, în timp ce Ish...dansa.

Am vrut s-o strig, am vrut să ţip la ea pentru că a plecat şi în acelaşi timp am vrut să îmi cer scuze. Însă nu am putut face altceva decât să o privesc.

Eram fascinată. Era graţioasă, iar mişcările ei erau pline de sensibilitate.

M-am aşezat pe o bancă şi am continuat să o admir...era ca o balerină dintr-o cutiuţă muzicală care te relaxa doar privindu-i piruetele.

Până la urmă după primul refren, am început să cânt şi eu melodia. Obişnuiam s-o cânt mereu când eram neînţeleasă de lume...ceea ce se întâmpla destul de des.

Imediat ce-a auzit, a oprit muzica şi m-a privit cu răceala cu care mă şi lăsase mai înainte.

-Uhm...eşti o balerină extraordinară...
-Ce e? m-a întrebat pe un ton tăios.

-Ish...eu...uite, chiar îmi pare rău. Ştiu că tu erai obişnuită cu veselia şi entuziasmul din mine de când eram mică şi ne jucam împreună, dar...m-am schimbat. Nu mai sunt aceeaşi persoană, nu îmi place viaţa deloc şi asta pentru că o consider inutilă şi nu e ceea ce-mi doresc.

-Evelyn, nu ştiu ce să spun, doar că -
-Ştiu! Sunt rece, răutăcioasă, indiferentă, nesăbuită şi lista poate continua dar...nu cred că mă mai pot schimba şi nici nu aş vrea să încerc. Eşti probabil singura mea prietenă care m-a înţeles vreodată şi care m-a suportat şi...mă simt bine cu tine, chiar și acum după câțiva ani în care nu am vorbit. Nu...nu vreau să stricăm relaţia asta acum că abia ne-am reîntâlnit...

-Nu erai aşa înainte. De ce acum...?
-Pentru că...toţi anii ăştia nu am avut pe nimeni aproape, pe nimeni care să mă îndrume. Tata e mai mereu plecat din oraş, rudele noastre stau departe şi ne vizitează doar de sărbători, iar Leah? Leah tot ce mă poate învăţa e cum să pun un prezervativ şi - ăh, scuze...

-Pfff, ok...mi-a plăcut asta, chicotește ea.
-Serios îmi pare rău pentru mai devreme.
-Ştii, în timpul în care mă rugam de tine să mergem să cerem ajutorul...doi copii au fost răniţi...şi aproape şi-au pierdut mama. În afară de cei doi, am auzit că unul e în moarte clinică.

Asta deja mă lăsase fără cuvinte.
Mă simţeam vinovată, dar în acelaşi timp nici nu îmi păsa pentru că dacă aş fi fost eu pe acea barcă sau ce era, probabil m-aş fi rugat să se scufunde ca Titanicul.

-M-am supărat pentru că...şi eu era să-mi pierd viaţa pe un vas, mi-a spus tristă, aşezându-se pe podea. Eram într-o croazieră şi deodată a pornit o furtună. Aproape am căzut peste bord, Evelyn. Aş fi putut să nu mai fiu în faţa ta acum iar tu să nu afli niciodată ce s-a întâmplat.