A Strange Summer (Book 1&2)

10.2 ♡

A trecut ceva timp de când nu i-am mai spus "Cassi".

Pot spune că eu și Cassidy am fost ca niște surori pe vremea când eram la grădiniță. Eram nedezlipite una de alta. Cu ea făceam toate prostiile, cu ea îmi împărțeam pachețelul și jucăriile, cu ea îmi împărtășeam și cele mai ascunse secrete, care ei bine nu erau tocmai secrete mari având în vedere faptul că eram destul de micuțe.

Doar cu ea...și cu nimeni altcineva.
Nici nu îmi amintesc când ne-am distanțat una de alta, dar știu că a început să mă urască într-o vacanță de vară, înainte să mă înscriu la școală.

Cam în ultimul an de grădiniță...vag îmi amintesc că deja nu ne mai jucam și nici nu mai mâncam împreună. Ea își găsise alte prietene, în timp ce eu rămăsesem singură...și într-un mod ciudat toți copiii mă ignorau.
Acum pot băga mâna în foc că ea a avut o legătură cu asta.

Și dacă stau bine să mă gândesc...cred că am găsit un posibil motiv pentru care s-a distanțat brusc de mine. Faptul că eram o ciudată.

-Continui să-ți ți jurământul...Încă nu ai trecut peste acel incident? o întreb privind-o în ochi și deja ducându-mă cu gândul la ceea ce se întâmplase.

De la bun început vedeam fantome, doar că nu știam eu asta. Le vedem ca pe o oarecare formă bine pronunțată în aer...și rareori le vedeam și chipul.

Mai aveam două sau trei luni până să terminăm grădinița. Ei bine...într-o seară a trebuit să rămân la internatul grădiniței pentru că părinții mei erau plecați din oraș și nu mă puteau lua cu ei, de asemenea nici să mă lase la rude.
Ar fi trebuit să rămân la Cassidy acasă, doar că veniseră niște rude la ei în vizită...pe care de altfel ea nu le suporta, așa că am hotărât să rămânem amândouă la internat, bineînțeles cu acordul părinților și educatoarelor.

Când am ajuns acolo am mai dat peste vreo trei copii, ceea ce era bine, aveam cu cine să ne jucăm...gândeam noi.

Ei...și a venit seara. Ora de culcare.
Toți erau pe jumătate (sau complet) adormiți, mai puțin eu.
Nu era că n-aveam somn sau mă încăpățânăm să dorm...ci pur și simplu auzeam o voce.

Stăteam cuminte în pătuțul meu călduros...când deodată am auzit acea voce. M-am ridicat în fund și am observat cu atenție camera, însă nu era nimeni treaz. Prin urmare...m-am trântit la loc pe spate, trăgând pătura pe mine până peste cap.
Dar din nou...aceeași voce care-mi părea oarecum tristă.
-De ce nu mă bagă nimeni în seamă? M-au ignorat toată ziua...nu le-am făcut nimic rău, spunea aceasta.

Am tresărit. Era o voce de fată.
Pe moment am crezut că a mai venit un copil, așa că m-am ridicat din pat si am mers la ușă, unde am aruncat o privire peste camera de joacă.
Undeva într-un colț în care bătea doar lumina lunii...am văzut o siluetă stând cu spatele la mine, ghemuită pe jos și vorbind singură:
-Vreau să mă joc. De ce toată lumea doarme? Cum am venit eu s-au pus la culcare. Nu e corect...

-Eve? Ce faci acolo? mă întreabă Cassidy pe un ton somnoros, frecându-și ochii de oboseală.
Am alergat înapoi în pat, trăgând-o încet de mâneca bluzei.
-Cassi...e o fetiță în camera de joacă.
-Prostuțo, internatul s-a închis de trei ore. Educatoarea nu mai dă drumul nimănui după ora 8.
-Dar e acolo! Și e tristă. Se plânge de câteva minute că nu are cu cine să se joace, ba chiar a început să plângă în hohote! N-o auzi?
-Eve, tot ce aud sunt țânțarii bâzâind pe la urechea mea...
-Dă-te jos din pat! Haaaide! Hai să ne jucăm cu ea, poate s-a pierdut și s-a strecurat aici! Trebuie s-o înveselim.
-Tu ai înnebunit? Evelyn, e târziu...treci la culcare.
-Te rooog! Vino măcar să vezi că am dreptate!