A Strange Summer (Book 1&2)

𝐂𝐚𝐩𝐢𝐭𝐨𝐥𝐮𝐥 𝟏𝟕 ❤

De data asta...nu mă puteam gândi la faptul că Roxanne sau Richie mă vor ucide. Sau la ce pedepse o să fiu supusă când mă întorc. Sau cum va reacţiona Leah când va auzi că am lipsit o noapte întreagă din tabără, în compania unui tip...
Nu. Nu mă mai interesau lucrurile astea.

Tot ce speram era ca nemernicul de Tyler să fie în regulă, teafăr şi nevătămat...pentru că nu îmi plăcea sentimentul de vină.

Dacă nu ar fi în regulă...deşi el a ales să vină după mine...ar fi vina mea. Sigur dacă i-aş fi spus că merg în căutarea corpului lui Lex, ar fi luat măsuri de precauţie.

Dar nu-mi place să fiu ajutată.

-Tyler jur, dacă mă auzi şi faci asta intenţionat...n-am să te iert niciodată, am adăugat cu vocea stinsă.

Am dat să mă întorc la locul unde îl lăsasem pe Lex...şi m-am ciocnit de el. Pe moment m-am speriat şi am ţipat, dar i-am recunoscut parfumul puternic şi m-am calmat.

Ugh - sau poate nu...
-Tu idiotule ce eşti !!! am început eu să ţip la el, lovindu-l cu lanterna pe unde apucam. Te omor! Cu mâna mea te omor!

-Staaai Eve! Linişteşte-te !!! Au !!

-Să mă liniştesc...? La naiba cu tine Tyler! Unde dracu' ai stat atât!? Ai plecat pe celelalte continente după afurisitele astea de lemne!?

-Evelyn - auuu !!!

- Nicio Evelyn! Ţi-a luat o sută de ore să te întorci la l - nhghgh !!!!!

Nu din nou!

-Acum mă laşi să vorbesc? m-a întrebat după ce-şi dezlipise buzele de ale mele.

Nici nu mai gândeam pe moment, aveam mintea complet goală şi nu îmi mai găseam cuvintele.

Acelaşi gest inexplicabil. Idiotul ăsta...sărută lumea aşa când îl apucă !?

Eram curioasă să-i văd expresia feţei, aşa că i-am băgat lanterna în ochi.
-Nu trebuie să mă orbeşti!

-Ce ţi-a luat atâta timp să te întorci?
-Eve...au trecut exact șapte minute.

-Hă !?
Am făcut atâtea crize...doar pentru șapte minute !? Doamne, ce naiba e în neregulă cu mine? Şi de unde...

-De unde atâta exactitate?
-De-aici, mi-a răspuns scoţându-şi telefonul din buzunar.

-Nemernicule !!! Ai telefonul la tine şi nu zici nimic, ne ţi aici în pustietate !? m-am răţoit eu.

-Nu avem semnal...
-Dăh. Logic că nu e semnal în pădu - mh, ok, am ţipat la tine degeaba pe tema asta. Dar totuşi, apelurile de urgenţă merg şi fără semnal!

-Oh serios? Şi crezi tu că vor veni pompierii sau poliția să ne salveze?

-E meseria lor, nu? Dă telefonul ăla blestemat, i-am spus smulgându-i telefonul din mână şi apelând linia de urgență.

În timp ce aşteptam să preia cineva apelul, Tyler făcea focul iar Lex continua să doarmă.

Cred că am aşteptat o oră întreagă (sau poate iar exagerez cu timpul) să răspundă cineva...şi în final am auzit o voce de femeie:

-Bună seara, aici secţia de poliţie nr. 121. Cu ce vă putem ajuta ?
-Doamnă, am o mare problemă! Eu împreună cu prietenii mei ne-am rătăcit în pădure!
-Ce pădure, domnişoară?

Pădurea mă-tii, de unde naiba să ştiu eu ce pădure e asta !? bombăneam eu în gând.

-Uhm...nu ştiu, o pădure din California, pe lângă o tabără militară numită Milennium.