A Strange Summer (Book 1&2)

𝐂𝐚𝐩𝐢𝐭𝐨𝐥𝐮𝐥 𝟏𝟗 ❤

Sâmbătă. 10 iulie. Ora șapte seara.

O zi liberă la Milennium, ceea ce înseamnă că am putut face ce am vrut fără să ni se atragă atenția, dar am fost obligaţi să participăm la cel puţin una dintre activităţile zilnice.
Eu una am participat la cursurile de artă. A fost plictisitor, dar măcar mi-am mai îmbunătăţit talentul la desen.
Ei bine, talentul e mult spus având în vedere faptul că nici florile nu-mi ies cine știe ce...

Ieri am terminat şi cu ajutorul la bucătărie şi toată săptămâna...nu am vorbit cu Tyler deloc. Adică...au fost vreo două zile în care l-am mai văzut doar aşa în trecere, dar de-atunci...nu l-am mai văzut nici măcar la masă.

Sincer? Începeam să mă îngrijorez puţin.

Până şi Lex l-a căutat...şi tot nu a dat de el pe nicăieri.

Apropo de Lex, am petrecut ceva timp împreună încercând să-i găsim corpul, dar încă nu am reuşit şi nu am găsit nimic concret care să ne ducă spre posibila locaţie: San Diego.

Era ceva în oraşul ăla, ceva ce avea legătură cu Lex şi corpul său...erau câteva locaţii în care simţea un "semnal", iar cu ajutorul GPS-ului de pe telefon am analizat zona...şi mereu ajungeam în acelaşi punct: San Diego.

-Hei Eve, am nevoie de puţin ajutor aici, strigă Ish la mine în timp ce se chinuia să agaţe nişte picturi de un panou.

Probabil vă întrebaţi de ce făceam asta.

Păi...am cam vărsat "accidental" acuarelele pe bluza cea nouă şi albă de firmă a lui Cassidy, iar Roxanne ne-a dat o grămadă de picturi hidoase de la ora de artă ca să le agăţăm pe diferite panouri prin săli...drept "pedeapsă". Plictisitor. Dar măcar nu stăteam degeaba.

-Ish, unde a lăsat Roxanne celelalte picturi?
-Uh...în subsol parcă. Subsolul din clădirea cu biroul său.
-Rămâi aici. Mă întorc imediat, i-am spus pornind spre ieşire.

•••

Înainte uram subsolurile. Mi-era frică de ele pentru că aveam impresia că acolo trăiesc cine ştie ce spirite malefice sau monştrii sau criminali în serie.

Da, am văzut prea multe filme. Nu mă judecaţi.

Dar acum nu îmi mai era aşa teamă. Adică...ştiu că monştrii nu există, iar cum eu sunt ciudata care vede fantome...cred că mă pot descurca şi cu asta, fie ele malefice sau nu. Mai rămâne posibilitatea ascunderii vreunui criminal în serie, dar hm...mă îndoiesc.

Totuşi, paranoică fiind...nu am ezitat să iau un făcăleţ din bucătărie.

Aş fi preferat o bâtă de baseball. Din fier. Dar asta e, ne descurcăm cu ce avem. Criminalule, să fii pe fază, mi-am spus în gând în timp ce coboram scările subsolului.

Era aşa de oribil. Singura sursă de lumină era lanterna pe care o aveam, iar scările scârţâiau la fiecare pas pe care-l făceam. Mă simţeam privită, mă simţeam înconjurată de tot felul de chestii.

La naiba şi nu era doar un sentiment! În jurul meu roiau tot felul de fantome, mai tinere sau mai bătrâne...femei, bărbaţi, copii...

Dumnezeule mare, ce-i aici, un cimitir al fantomelor!? Linişteşte-te Evelyn. Nu au ce să-ţi facă. Sunt doar fantome. Ignoră-le. Ignoră-le. Ignoră-le.

-Avem un vizitator!
-Oh, este o fată!
-Îmi aminteşte de mine când eram tânără.

Înfricoşător...

În scurt timp m-am trezit cu un băiat de vreo opt anişori în faţa mea. M-am speriat de el, dar mi-am revenit în fire. Totuşi puştiul continua să apară înaintea mea.