A Strange Summer (Book 1&2)

13 ♡

Ce e o fantomă până la urmă?

O nălucă. O stafie.
O ființă ireală, imaginară, pe care cred că o văd sau pretind că o văd unii oameni.

Ăsta e răspunsul pe care l-aș primi de la domnul Google, respectiv de la doamna Wikipedia.

Dar cum să contrazici atotștiutorul internet? E clar că lumea te va crede un nebun cu diplomă dacă îndrăznești să faci asta.
Însă...lumea e oarbă.

Eu nu sunt.
Eu trăiesc realitatea asta pe care toți o cred născocire a unei imaginații bogate.
Eu pot vedea ființele astea "ireale și imaginare" și categoric nu sunt nebună.

Scepticii spun că fenomenul rezultat din aceste acțiuni de...medium (ca să spunem așa) este doar aparent, un rezultat al autosugestiei și dorinței interioare de a realiza acest lucru, sau doar o înșelătorie bine realizată.

De parcă eu îmi doresc să văd fantomele unor oameni morți cine știe de când. De parcă m-ar putea înșela proprii mei ochi și propria mea minte.
Niște încuiați.

Încuiați care nu vor să privească dincolo de știință și filozofie.

Chiar vreau să-mi explice știința și filozofia cum dracu de sunt o fantomă, dar încă îmi văd pieptul tresăltând.
Probabil e o problemă care le dă cu virgulă.

Dar să nu aprofundăm subiectul ăsta, în fond știm cu toții că oamenii nu au gândire proprie, ci imită tot ceea ce văd la alții. Imită inclusiv modul de gândire - ceea ce, într-adevăr nu le oferă altă etichetă decât cea a ființelor inferioare.
Și cu siguranță extratereștrii mă vor aproba dacă nu o faceți voi.

Revenim.
Da, chiar eram o fantomă evadată din propriul corp.
Stăteam în subsolul acela vechi și mă holbam neîncetat la corpul meu, nevenindu-mi să cred ceea ce se întâmplase.

Era terifiant și fascinant în același timp, dacă așa ceva e posibil.

Stai...sunt o fantomă. Tyler ar trebui să mă audă.

-Tyler? Hei, idiotule!
Din obișnuință am încercat să-l trag de braț, însă...mda, am trecut prin el de parcă el era fantoma și nu eu.
-Biiine...acum devine chiar ciudat. Și de ce naiba nu reacționează !?

L-am mai strigat de câteva ori, însă nimic.
Toți trei continuau să îmi privească trupul de parcă -Doamne ferește- chiar murisem.

-Începe să mă enerveze chestia asta! Dacă mă ignori doar de dragul amuzamentului tău cretin...ei bine nu e amuzant! E chiar înfricoșător!

Nimic.
Zău așa, nici când țip la el nu mă bagă în seamă !?

-TYLER! strig și din nou încerc să-l prind de braț.

Oh Doamne...!!!

Jur. O clipă...o clipă l-am simțit. Dar doar o clipă. Cred că nici două secunde nu durase "interacțiunea" asta...însă, ce era și mai ciudat...cred că și el mă simțise.

Tresărise și făcuse ochii mari când aparent îl prinsesem de braț. Ba chiar și fața părea că se albise în urma șocului său.

-Evelyn...?
-Slavă Domnului! Da, eu!

Vocea lui era oarecum...stinsă. Îl auzisem foarte încet, de parcă era la câțiva kilometrii distanță de mine - când între noi nu era nici măcar un metru.
În același timp când vorbise...se auziseră sunete și fâșâituri de parcă vorbeam prin stație și el pierdea semnalul.