A Strange Summer (Book 1&2)

13.2 ♡

-Bună scumpo, mi-a fost dor de tine.

Am zâmbit și m-am ridicat în picioare, abținându-mă din greu să nu plâng, dar totuși reușind.

-Cunosc sentimentul, îi spun sinceră.

Brusc am văzut-o că se uita parcă prin mine, așa că instinctiv m-am uitat în spate.
Oh Doamne!!!

-N-n-nu e ceea ce pare!!! sar eu rapid, văzând că se uită atentă la patul meu. T-te rog, hai să ieșim de-aici. E atât de ciudat să știu că sunt privită de propria mamă în...ipostaza asta...cu el... Și mi-e că -
-Poți sta liniștită, nu mă poate auzi. Și nici pe tine.
-...mda, am cam observat. Dar...de ce?
-Asta nu e o călătorie astrală, e visul tău. Un vis lucid.
-Dar...nici când am călătorit nu mă auzea...

Mama a ridicat din umeri, privind în altă parte și venind mai aproape de mine în același timp.
-E un vis, scumpo. Vino aici, îmi spune deschizând larg brațele.

O clipă eram confuză.
Oare...?

Fără să stau pe gânduri m-am aruncat în brațele ei. Mă așteptam să trec prin ea și să dau cu fața de podea...însă...
-Evelyn, spune ea cu vocea stinsă și încolăcindu-și brațele în jurul meu.

Când i-am simțit mâinile pe spate, când am simțit o mână mângâindu-mă părintește pe cap...pur și simplu nu am mai putut păstra lacrimile pentru mine și am început să plâng ca un copil mic.

Era mama.
Mama care în urmă cu puțin timp a decedat, mama pentru care am suferit, mama pe care n-o văzusem ani de zile, mama pe care o iubeam, mama de care aveam nevoie mai mult decât orice pe lume.
-Iubire, ce-i cu tine? întreabă ridicându-mi încet bărbia. Știi că urăsc să văd ochișorii ăștia frumoși inundați de lacrimi, adaugă ștergându-mi lacrimile cu degetul mare.

Părea incredibil și imposibil.
Dar era adevărat.
O simțeam.
O simțeam de parcă ar fi o persoană vie, o persoană normală.

-Oh haide Evelyn, nu vreau să devenim emoționale. Vreau să ne bucurăm de visul ăsta împreună.

Mi-am tras nasul și i-am zâmbit, ștergându-mi fața umedă cu podul palmei.
-Pot să te țin de mână tot timpul?
-Dar tu urai să te țină cineva de mână încă de la doi ani, chicotește ea.
-Aveam doi ani. Eram mică și fraieră, recunosc prinzând-o de mână. De ce ești aici?
-Pentru că ai nevoie de mine. Ai nevoie de răspunsuri. Vreau să comunicăm cum nu am făcut-o ani de zile.
-Sunt atât de fericită că te văd și te pot atinge încât nu-mi mai trebuie nimic acum.

A râs și m-a tras spre ea, prinzându-mă în brațe și așezându-se cu mine pe jos.
O clipă nu am spus niciuna nimic, eu privind-o pe ea iar ea...ei bine...
-Te rog, nu te mai holba așa! E stânjenitor... Am zis să-l las să doarmă în pat ca să nu înghețe pe jos!
-Iubire, n-ai idee cât mi-am dorit să văd imaginea asta cu voi doi.
-...vrei să spui că -
-Da, mă întrerupse ea. Știu că tatăl tău ți-a povestit despre asta. Nu știu dacă din proprie inițiativă sau a găsit scrisoarea pe care i-am lăsat-o...dar...
-Ai lăsat o scrisoare !? Și eu abia acum aflu...?
-Este în biblioteca din camera ta.
-Am zeci de cărți acolo!
-Am lăsat scrisoarea când v-am părăsit, însă chiar nu îmi amintesc în ce carte. Aveam pierderi de memorie destul de des...
-Mamă, casa noastră e la ore distanță! Ore de zburat cu avionul!
-Vorbește cu tatăl tău și sigur o să găsească o soluție.
-Chiar o s-o fac. Deci...până la urmă suntem frați...spun oarecum dezamăgită, privind spre pat.

Ceva în adâncul meu își dorea ca toată chestia asta să fie o minciună, o neînțelegere. Nu îmi plăcea să-l mint, mereu am urât să mint...de aceea sunt și așa directă și vulcanică.