Annabella (Volumul 2)

1.

Cincisprezece septembrie, prima zi de liceu a început cu surle şi trâmbițe. Fanfara a fost organizată anul acesta de noul primar al oraşului, George Kumer, câştigătorul ultimului mandat politic. Oamenii s-au strâns într-un număr foarte mare în curtea liceului, aplaudând continuu de parcă cineva le-a spus că aşa este cel mai bine să facă.

Eu, în schimb nu sunt prea încântată de eforturile acestui nou primar de a organiza un eveniment frumos din toată această chestie. Până la urmă începe şcoala.

Entuziasmată, ca de obicei, Ashley zâmbeşte cu gura până la urechi. A trecut o lună de când nu am mai discutat cu ea. Eu nu am vrut să o implic în problemele mele, iar ea... ei bine, nu ştiu de ce a refuzat categoric să îmi vorbească, dar probabil are o scuză. Acum că ne aflăm într-un spațiu atât de strâmt ne vedem nevoite să ne salutăm pentru a nu fi prea bătătoare la ochi răceala noastră una de cealaltă. Mă surprinde cu un zâmbet şi înaintează spre mine, chiar dacă probabil chipul meu i-a sugerat să stea departe de mine. Ea tot a venit în dreptul meu, dar nu m-a prins într-o îmbrățişare cum credeam inițial.

-Ce mai faci? Întreabă cu veşnicul său glas uşor răguşit, împreunându-şi degetele între ele. Pare chiar comică cu fundița neagră prinsă de păr şi rochia pe jumătate albă, pe jumătate neagră ce îi acoperă corpul. Arată ca o şcolăriță.

-Bine, cred. Dar tu?

Adevărul este departe de a fi acesta, dar ce pot face? Ca de obicei, Ashley va fi ferită de  propriile mele gânduri.

-A trecut o lună de când nu am vorbit nimic, spune ea. S-a întâmplat ceva?

Da. Chiar s-a întâmplat ceva, un lucru ce mi-a schimbat radical viața. Ceva se întâmplă chiar şi acum cu mine, când un sertăraş al minții mele se deschide, lăsând o amintire să scape din lanțuri. Amintirea acelei zile.

Flashback

Respirațiile regulate ale prieteniilor mei nu mă ajută câtuşi de puțin să îmi calmez bătăile agitate ale inimii. Alexander, bărbatul pe care l-am considerat până de curând că e iubirea vieții mele mi-a prins încheietura mâinii şi m-a ascuns cu totul în spatele lui într-o încercare nasoală de a mă proteja de privirea atacatorului nostru.

Stau mai mult pitită după el, sperând că asta mă va calma. Cine spunea că Maryland este un oraş plictisitor a fost cel mai mare fraier.

-Îl cunoşti?

Întrebarea rostită de Amara mă scoate din starea de vegetație în care m-am pierdut. Iubita prietenului lui Alexander, este încă în preajma mea, îngenunchiată lângă Olaf, al cărui sânge umple podeaua. Orice i-a făcut Dominic, rănile sale nu s-au vindecat până acum.

-Bineînțeles că mă cunoaşte, răspunde Dominic în locul meu, menținându-şi zâmbetul pe chipul ciocolatiu. Oamenii ce l-au însoțit au dispărut, lăsându-l doar pe el să ne vorbească. Nu vrei să discutăm ca nişe oameni civilizați?

Dacă vreau? Am aşteptat această clipă din primele momente în care am început să îl visez. Dominic a fost singurul vampir ce mi-a fost alături când toți ceilalți erau mult prea obsedați de gândul de a mă ucide pentru a rupe legătura dintre mine şi Paul. Chiar credea că nu voiam să îl întâlnesc în carne şi oase până acum?

Deschid gura să îi răspund, dar Alexander se roteşte spre mine. Are spâncenele încruntate, iar verdele ochilor săi nu mai este atât de fermecător ca altă dată.

-Să nu încerci să faci asta, şopteşte el.

Ceva din interiorul meu ştie că Alexander are dreptate, dar parcă cuvintele mi-au ieşit singure din gură, chiar dacă inițial nu voiam să le rostesc.