Dincolo de copaci

Capitolul 7- Ghinioane

La media: Sia - Elastic Heart feat. Shia LaBeouf & Maddie Ziegler

Christine

          Este târziu... Nu-mi dau seama cât este ceasul, dar e întuneric afară. În arestul Poliției celula este luminată de un neon care pâlpâie obosit. Ce naiba s-a întâmplat? N-am înțeles decât că o persoană a fost înjunghiată în vila de la nr.8, iar eu sunt acuzată că aș fi făcut acest lucru. Proprietarul m-a reclamat că am intrat în casă ca să fur pentru că aveam nevoie de bani. Îi știam programul pentru că l-am urmărit timp de o lună întreagă.

           Polițistul care m-a ridicat de la cafenea, sub ochii uimiți ai clienților și sub privirea șocată a doamnei Larisa - ce rușine - mi-a mărturisit că nu are dovezi, dar a fost obligat de șeful lui, ca să-i facă pe plac domnului Smithson - cine naibii mai era și ăsta? Și cum era vineri seara și niciun judecător nu era liber, iată-mă cum stau închisă două nopți în celula asta mizerabilă pentru că așa are chef cineva.

           Se pare că vila de la nr. 8 este sursa ghinionului meu din ultima perioadă. Îmi amintesc și acum cum stăteam și priveam în urma mașinii animalului ăla care m-a trântit pe jos și mi-a distrus bicicleta și lada frigorifică.

          Când m-am întors la domnul Kenderson cu mâinile goale, acesta a fost cât pe ce să mă lovească. După ce a făcut calculele, nu mi-a dat niciun cent din salariul pe o lună și mi-a zis să-i fiu recunoscătoare că nu mă pune să aduc bani de-acasă.

           Bunica Adele m-a consolat cum a putut, dar boala ei era tot mai nemiloasă. Îmi era îngrozitor de teama să nu mă părăsească și ea.

          Am trecut să-l vad pe Andy, dar portarul m-a informat că băiatul a fost luat de o familie pentru o perioadă de probă de o lună. Parcă ar fi fost un produs returnabil.

          Până începeam facultatea mai era puțin, dar speranța îmi dispăruse. Chiar dacă eram bursieră, îmi trebuiau bani pentru cărți, abonamente de bibliotecă, de autobuz, apoi mesele de prânz, ca să nu mai vorbim de haine cât de cât decente. Peste puțin timp va veni și iarna.

          Norocul meu a părut să se întoarcă atunci când patroana cafenelei unde lucram, doamna Larisa, m-a întrebat dacă vreau să servesc la mese. Am fost atât de fericită, încât mi-am promis că voi uita ceea ce s-a întâmplat pentru că viața mi-a oferit o nouă șansă și nu trebuie să las amărăciunea să-mi întunece zilele. Tot doamna Larisa mi-a împrumutat banii necesari internării bunicii Adele, deși aceasta nu voia să-mi cheltuiască banii de facultate.

            Norocul meu a început să se clatine însă din clipa când L-am revăzut...

          L-am simțit de când a intrat pe ușa și m-am ascuns, rugându-l pe Max, tipul de la bar, să preia el comenzile clienților de la mese. Acesta m-a refuzat furios, spunând că nu a învățat atâta ca să devină chelner.

          Curând, băiatul roșcovan cu ochi cenușii a început să se agite chemându-mă insistent să-i servesc. El stătea între roșcovan și tipul negricios și tatuat. M-a recunoscut de cum m-a văzut, dar nu a zis nimic, doar se amuza de fiecare glumă a necioplitului cu păr roșu. L-am auzit spunându-i acestuia Andrew, iar celuilalt Matt, dar nu i-am auzit pe cei doi spunându-i Lui pe nume.

          După ce a intrat și grupul acela de fete superbe, atenția celor trei băieți față de mine a scăzut, în favoarea frumuseților de la masă vecină. Băieții s-au mutat la masa fetelor, iar eu le-am cărat scaunele.