Dincolo de copaci

Capitol aniversar - Revanşa

La media: Kaleo - All the Pretty Girls

Acesta este capitolul promis. Vor mai urma... 

          Cameron mă priveşte fără niciun fel de emoţie atunci când îmi întinde plicul în care se găseşte raportul. A trecut aproape o săptămână de la „incidentul" cu frânele. În tot acest timp am urmat-o pe Christine peste tot, în ciuda protestelor ei. Sunt înnebunit de frică, terorizat la gândul că un scelerat ar putea să-şi ducă la sfârşit planul de-a o lua de lângă mine, de data asta pentru totdeauna.

          În aceste nopţi am dormit câteva ore doar, mai mult am aţipit şi, atunci când apucam să adorm, mă trezeam imediat, răscolit de vreun coşmar care avea acelaşi final: Christine dispărea într-un întuneric de nepătruns, strigându-mi numele ca să o salvez.

          Când deschideam ochii, îmi simţeam trupul tremurând şi plin de sudoare. Zilele nu se deosebeau prea mult de noapte. Aceeaşi spaimă, aceeaşi presiune care îmi strângea inima ca într-un pumn. Dacă noaptea trăiam într-un permanent coşmar, în timpul zilei coşmarul devenea realitate, aproape palpabilă. Orice persoană care ne ieşea în cale, cunoscută sau necunoscută, putea fi prezumtivul asasin.

          În ciuda protestelor Christinei, am apelat şi la poliţie. Orice ajutor era binevenit. Din păcate, cineva scăpase câteva informaţii, iar acum tabloidele erau pline de articole cu titluri de o şchioapă: „Cine doreşte moartea moştenitoarei averii Martin?", „Una dintre cele mai bogate tinere este vânată de un asasin profesionist", chiar şi „Un înalt oficial nord-coreean a declarat că ştie cine urmăreşte asasinarea Christinei Martin".

          A trebuit ca bunica să dea un comunicat prin care şi-a exprimat regretul că un incident minor, cum ar fi o defecţiune tehnică a uneia din maşinile noastre, a provocat un astfel de tsunami şi totul a fost cauzat de o nefericită comunicare între personalul reşedinţei şi lucrătorii de la service. Lucrurile s-au liniştit după aceea, dar eu ştiam care este adevărul.

          Cu toate că un echipaj de poliţie o proteja în mod discret pe Christine, iar eu nu mă despărţeam de ea decât pentru perioade scurte, de cel mult două sau trei ore, devenisem din ce în ce mai paranoic şi nervos. Izbucneam oricând, din orice şi nu de puţine ori Christine m-a implorat să încetez pentru a nu ne transforma în prizonierii propriilor noastre obsesii. M-am prefăcut că totul este în regulă, că am înţeles că am lucrurile sunt sub control, dar nu era aşa. Nu am reuşit, totuşi, s-o păcălesc şi, sub ameninţarea unei separări definitive, a trebuit să mă retrag, în cele din urmă, şi să-i ofer libertatea de care avea nevoie ca să trăiască normal. Nimic nu este mai cumplit, însă, decât să aştepţi să se petreacă inevitabilul, să auzi telefonul cum sună şi cineva de la celălalt capăt să-ţi spună că persoana pe care o iubeşti mai mult decât pe tine însuţi, nu mai este în viaţă.

          — Asta este tot? întreb neîncrezător după ce parcurg de câteva ori conţinutul sumar al raportului.

          Cameron ridică din umeri.

          — E tot ce s-a găsit până în prezent. Toate dovezile conduc la el.

          Privesc cu atenţie fotografia care însoţeşte raportul lui Cameron.

          — Dar este doar un puşti, un licean, exclam, şocat de figura imberbă şi nevinovată a celui care ne-a provocat aceste zile cumplite.

          — Este diagnosticat cu tulburare de identitate disociativă, spune rar Cameron. Şi nu e licean, lucrează ca mecanic auto la service-ul unde vă reparaţi maşinile. E drept că nu are mai mult de douăzeci şi unu de ani.