Dincolo de copaci

Capitolul 17 - Prietenul la nevoie se cunoaște

La media:  Maître Gims - Tu vas me manquer

Alexander

          În buzunar telefonul vibrează insistent. Plin de speranţă îl deschid, dar numele apelantului mă face să mă strâmb. E Bryan.

          — Ai găsit-o? întreabă el, panicat.

          — Nu, n-am găsit decât o sanda, sânge şi o bucată din rochie. Sună tu la Poliţie, te rog! spun obosit şi mă aşez pe pământul rece.

         După ce îi dau datele de contact lui Bryan, închid telefonul şi aştept cu faţa în palme şi cu coatele rezemate de genunchi. Este cel mai mare coşmar al meu. Cât aş da să mă trezesc şi să râd de sperietură. Aş căuta-o pe Christine, aş lua-o în braţe şi nu i-aş mai da drumul niciodată.

          Nu ştiu cât timp a trecut până a ajuns maşina de Poliţie. Din ea coboară ofiţerul pe care îl ştiu deja, Anthony. Acesta se repede spre mine, vede şi el obiectele rămase în urma Christinei şi înlemneşte. Îi povestesc o parte din cea ce s-a întâmplat in această seară - Christine s-a supărat pentru că a auzit ce nu trebuia, a fugit şi eu am căutat-o. Chiar şi aşa, poliţistul este extrem de furios. Dă numeroase telefoane şi după alte minute apare o echipă de la laboratorul de criminalistică. Când văd maşina, mă apucă tremuratul. Un ofiţer mai tânăr îmi aşază o pătură pe umeri. Curând încep să măsoare şi să fotografieze terenul din jur, cu grijă, ca să nu strice urmele.

          — Am găsit ceva! îi strigă poliţistul cel tânăr lui Anthony.

            Ne repezim amândoi, dar numai el are voie să se apropie. Discută ceva în şoaptă, apoi vine spre mine. Vorbeşte în propoziţii scurte, ca şi cum nu crede nici el ce spune.

          — Au fost mai multe persoane cu o maşină şi cu o motocicletă. S-au încăierat. Nu ştim ce s-a întâmplat cu Christine. Nu ştim dacă este sângele ei. Poate au răpit-o sau poate au ucis-o şi i-au luat trupul. Până nu vin rezultatele de la laborator, nu vom şti sigur. Îi cunoşti grupa sanguină?

          — Nu. N-o cunosc!

           — Putem afla de la spitalul în care a fost internată, spune Anthony cu simț practic.

          Polițistul se îndepărtează şi mai dă câteva telefoane. Îşi ciufuleşte puţinul păr şi ţipă la persoana cu care vorbeşte. Echipa de la criminalistică pleacă şi mă uit la stopurile roşii ale maşinii albastre cum se micşorează în zare. Anthony mă ia de braţ şi mă târăşte din locul acela. Mă simt golit de sentimente, de orice fel de simţ. Dacă m-ar împuşca, nu m-ar durea.

          Urc în maşina de Poliţie pentru că nu mă pot opune. Un alt poliţist se urcă în maşina mea. Îmi sună din nou telefonul, dar nu răspund. Anthony mă zgâlţâie de braţ.

          — Răspunde! Poate aflăm veşti!

          Deschid telefonul şi văd numele lui Matt. Îl închid la loc atunci când îi aud vocea.

           — E un prieten! Probabil că vrea să mă cheme să petrecem timpul împreună.

          De-abia rostesc cuvintele. Efortul de a vorbi mă epuizează de tot. Telefonul sună din nou. Îl închid. Nu mai suport să vorbesc cu cineva.

          — Unde te las? mă întreabă Anthony atent la drum.

          — Oriunde. Nu contează. Lasă-mă unde vrei.