Dincolo de copaci

Capitolul 13 - Accidentul

La media: Maître Gims - Je te pardonne

Alexander

          — Smithson! Smithson! Vino te rog aici!

          Mă îndrept spre domnul antrenor Adams care stă de vorbă cu o fată slăbuță îmbrăcată cu un tricou negru și un șort roșu.

         — Da, domnule antrenor, Adams! zic în timp ce mă uit indiferent spre fata de lângă el.

         Să fiu al naibii dacă fătuca nu este Christine!

         — Am o sarcină pentru tine. Ea este nouă și te rog să te ocupi tu de pregătirea ei, în timp ce eu am grijǎ de antrenamentul celor avansați!

         Nu pot să cred ce șansă am ca să mă răzbun! Trebuie să îmi ascund satisfacția!

         — Desigur, domnule Adams. Sunt încântat să vă ajut! Domnișoară...

         Este uluită și nu pricepe la început că mă prefac în fața profesorului că nu o cunosc.

          — Martin. Christine Martin! completează ea ridicând bărbia cu mândrie.

         Nu înțeleg de unde atâta orgoliu. Este o fată simplă, săracă și cu o înfățișare modestă, după standardele mele. Părul șaten, cu reflexe de mahon, este împletit într-o coadă care ajunge pana la jumătatea spatelui, ochii îi sunt căprui, deși acum par negri din cauza furiei. Fața îi este lipsită de culoare, iar dungile vineții de sub ochi demonstrează nopți pierdute. Corpul ei este slab, iar tricoul negru mulat îi scoate în evidență sânii micuți care ar încăpea perfect în palmele mele.

          Alexander, la ce te gândești? 

          — Hm, continui eu după ce termin de analizat trăsăturile victimei mele. Să începem cu o încălzire ușoară. Pentru început, aleargă zece ture de teren. Dacă nu reușești să faci acest lucru, va trebui să renunți de pe-acum. Nu voi fi altfel de acord cu includerea în acest curs.

          Ochii ei se rotunjesc, iar gura i se deschide într-un "o" perfect. Îi simt gustul buzelor din seara în care m-a pălmuit. Înghit în sec și încerc să-mi ascund proaspăta erecție.

          Începe să alerge, iar după prima tură fața ei este roșie, iar respirația șuierătoare. Va abandona din clipă în clipă,  îmi spune vocea mea interioară. Dar ea continuă să  alerge.

***

           În urmă cu o săptămână

           În seara aceea am rămas aproape o oră ghemuit lângă perete. În această poziție mă aflam când telefonul a sunat.

             — Alexander, te aștept mâine la ora 10:00, să iei parte la citirea testamentului bunicii tale.

          Vocea tatălui meu nu avea nici o inflexiune, ca de obicei. Nu am zis nimic, iar liniștea de partea cealaltă mi-a dat de înțeles că a luat cealaltă sfârșit scurta noastră convorbire.

          De multe ori m-am gândit la perioada în care eu și tatăl meu am devenit doi străini. Nu mi-am amintit însă o zi în care comportamentul său față de mine să arăt altceva decât răceală. Uneori mă întrebam dacă îi eram într-adevăr fiu. Poate că mama m-a făcut cu un alt bărbat, iar el a aflat și de aceea mă ura atât de tare.