Dincolo de copaci

Capitolul 55 - Gelozie

La media: Ends With A Bullet - Within My Heart

Cu două luni înainte de...

Alexander

          Arunc o ultimă privire spre Christine prin oglinda retrovizoare și ies din parcarea facultății, care deja începe să se aglomereze. Străbat porțiunea de drum până la primul semafor și mă opresc când se face culoarea roșie. Am destul timp să-l sun din nou pe Cameron. Ultimul mesaj m-a alarmat, dar n-am putut să-l apelez mai repede, ca să nu o îngrijorez pe Christine. Vocea detectivului răsună iritată în urechea mea.

          — Înțeleg că ai primit până la urma mesajul meu. Mă gândeam dacă nu este nevoie să ți-l trimit din nou, prin curier.

           Îmi ascund grimasa ca și cum m-ar vedea și examinez celelalte mașini oprite la stop. Dintr-un Ford argintiu mă fixează fără nicio reținere o blondă care își ridică și ochelarii de soare ca să mă vadă mai bine. Zâmbește și ridică o sprânceană într-o invitație evidentă. În alte condiții poate m-ar fi tentat o tăvăleala scurtă cu ea, dar acum sunt total indiferent la farmecele ei. Ridic ușor mâna de pe volan, în semn de salut și continui să fiu atent la Cameron.

         — Nu am înțeles ce ai vrut să spui. Ce era atât de urgent?

            Culoarea semaforului se schimbă și Fordul argintiu țâșnește cu un scrâșnet de cauciucuri, tǎindu-mi fața. Apăs pedala frânei până la fund și înjur scurt blonda nimfomană.

           — Bine, îți spun repede, că te văd ocupat, răsună vocea încărcată de reproș a lui Cameron și mă gândesc că nu l-am mai văzut niciodată atât de tensionat. Am dat de un fir în cazul morții lui Rony Martin și trebuie să plec câteva zile. Nu voi fi de găsit, așa că nu are rost să mă suni. Îți voi trimite informații, pe parcurs, dar nu vei putea lua legătura cu mine. Îți explic totul când mă întorc. Pare mult mai complicat decât am crezut până acum. Îți voi trimite curând câteva fotografii. Mai multe nu-ți pot spune. Ai să vezi singur despre ce este vorba, continuă el, apoi închide înainte să-i mai pot adresa un cuvânt.

          Ultima parte a informației se tot repetă în mintea mea, ca un disc zgâriat. Cameron este un profesionist și o persoanǎ echilibrată. În el am încredere mai mult decât în mine însumi. Niciodată nu s-a înșelat și nu m-a dirijat pe canale false.

          Ce complicație a mai intervenit și de ce a devenit Cameron atât de misterios și nervos? Oare a aflat că tatăl meu e implicat? Nu, nu poate fi asta... ajunseserăm oricum la această concluzie ultima oară când ne-am văzut. Și despre ce fotografii vorbește?

          Reședința tatălui meu se ivește după ce intru pe poarta uriașă. Paznicul mă salută și acționează butonul care face ca poarta să se închidă la loc. Încredințez mașina unuia din angajații familiei și pătrund în casă. Thomas mă întâmpină și mă uit șocat la el când îi surprind figura obosită și aspectul neglijent.

                — Ce face Abey?

               Întrebarea mea rămâne fără răspuns. Thomas se uită pe fereastra mare din hol și închide ochii. Mă gândesc că poate a adormit, dar nu e nimic de genul acesta. Nu mai caut răspunsuri la omul de gheață și îl caut pe celălalt rege al zăpezii din casă.

Biroul tatălui meu e scufundat în întuneric. Țin cu o mână ușa, pe care am deschis-o după ce am bătut, și cu cealaltă caut întrerupătorul. Îl găsesc și, printr-o simplă atingere, încăperea se luminează. Cercetez cauza întunericului și găsesc imediat răspunsul când văd ferestrele acoperite de draperiile groase din catifea. Pe un fotoliu recunosc silueta tatălui meu. Stă cu fruntea rezematǎ în pumni și, când își înalță spre mine ochii, observ că sunt roșii și tulburi.