Dincolo de copaci

Capitolul 59-Goodbye My Lover

Multumesc mult pentru ca mi-ai sugerat aceste melodii!

La media: Pieces - Red

Christine

          — Voi pleca acum, Miriam, îmi pare rău că nu mai pot să stau, încep eu să mă scuz faţă de prietena mea.

          Trebuie să ies cât mai repede de aici. Mă sufoc dacă stau mai mult. Nu mai aştept răspunsul lui Miriam, care face ochii mari de uimire, şi ies alergând din depozitul de carte. Trec pe lângă câţiva studenţi care se pregătesc să ocupe locurile libere de la mese. Mă izbesc de unul dintre ei, iar acesta protestează cerându-mi să mă uit pe unde trec. Le simt privirile curioase şi ignor chemarea prietenei mele pe care o aud tot mai slab în urma mea. Picioarele mă poartă neobosite către pâlcul de copaci unde se află băncuţa pe care o simt deja a mea. M-au vegheat de-atâtea ori când eram tristă sau chiar plângeam, încât îmi sunt aproape ca nişte rude sau prieteni dragi.

           Mă aşez şi scot din nou scrisoarea lui Alexander din plic. Literele aşternute tremurat dansează în faţa ochilor mei creând un păienjeniş perfect, arabescuri de cerneală pe foile albe.

          Am căutat mult o adresare corectă, Christine, dar nu am găsit. Aşa că încep direct şi cred că acesta va fi cel mai puţin neplăcut lucru pentru tine de până acum.

         Nu mai ştiu ce suntem noi în prezent... De fapt, nu mai ştiu nici măcar cine suntem.

          Ştiu doar că nu am niciun drept să-ţi tulbur viaţă şi sper că nu vei lua această scrisoare ca un astfel de eveniment nedorit. Deşi ne cunoaştem de aproape şapte luni, am trecut prin atâtea evenimente împreună, mai multe chiar decât alţii într-o viaţă întreagă.

          Nu are rost să-ţi reamintesc împrejurările în care ne-am cunoscut... Îmi este prea ruşine să evoc acele zile. Am greşit de la început. Te-am comparat cu femeile din viaţa mea şi am greşit amarnic! Nu am văzut cu adevărat cine erai şi nu am ştiut atunci ce rol aveai să joci în viaţă mea. Te-am rănit de la început şi te-am umilit de câte ori te-am întâlnit după aceea. Am distrus fiecare şansă pe care am avut-o cu tine şi tu m-ai iertat de fiecare dată.

          Nu am ştiut atunci că suferinţa ta se va transforma într-o durere şi mai mare pentru mine. Lacrimile tale au devenit flăcări care mi-au pârjolit inima şi m-au transformat în pământ sterp.

                Cine sunt eu acum? Sunt un nimeni fără tine... Sunt deşert şi mare în furtună, sunt prăpastie şi abis, sunt un suflet rătăcit care îşi caută în zadar liniştea şi odihna. Tu ai fost întotdeauna oaza din deşert, farul pe care îl înconjurau valurile mele furioase si neliniştite, pajiştea înverzită şi casa pe care ochii mei obosiţi o găseau atunci când aveau nevoie de ea.

Nu, te rog să nu-ţi fie milă de mine! Mai bine aş şti că mă urăşti decât să mă transform într-o fiinţǎ patetică. Nu-ţi implor iertarea, ci doar înţelegerea a ceea ce sunt.

Nu am fost de la început o jucărie stricată. Am fost şi eu o făptură inocentă ca toţi oamenii, dar am fost atât de lovit încât am simţit nevoia să mă apăr şi să-mi înconjor inima cu un scut impenetrabil.

La nouăsprezece ani am crezut că am întâlnit marea mea iubire. Da, mama lui Andy a fost prima mea iubire şi cred că, în felul ei, m-a iubit şi ea pentru un timp.

Dar dacă ea a fost prima mea iubire, tu ai fost dragostea mea adevărată.

Nu este locul şi nici vremea să o judec pe acea femeie, ci doar vreau să îţi spun eu sunt singurul vinovat pentru ce i s-a întâmplat lui Andy. Dacă aveam curajul să o ajut atunci pe mama lui, el nu ajungea să sufere atâtea lipsuri până la această vârstă. Mulţumesc lui Dumnezeu că te-a scos în calea lui şi ai fost îngerul care i-a vegheat puţinii ani petrecuţi pe această lume.