Dincolo de copaci

Capitolul 61- Sfârşit

La media: Shayne Ward - Stand by Me

Alexander

          Este a cincea zi de când am venit în acest loc în care am suferit acea transformare care mi-a deschis cu adevărat mintea. Este atâta linişte în jur încât cred că aş putea trăi aici până la sfârşitul Timpului. M-am acomodat destul de repede cu împrejurimile, iar întinderea albastră a lacului, străjuită de pădurea deasă şi întunecată, este combinaţia perfectă pentru sufletul meu chinuit de demoni şi de întuneric. Dacă pentru unii acest loc izolat şi sălbatic poate părea Iadul, pentru mine este doar Purgatoriul care mă desparte de liniştea şi iertarea după care tânjesc.

         Dar până atunci mai e puţin...

           Îmi încep ziua, ca de obicei, cu o plimbare pe malul lacului, în zorii zilei, iar înainte să mă întorc acasă îmi torturez muşchii, înţepeniţi de atâta timp în care am abandonat exerciţiile fizice, cu o partidă de înot care îmi testează limitele.

         Prima dată când am făcut acest lucru eram cumplit de disperat şi mă gândeam să nu mă mai întorc. Am înotat până în clipa în care am început să obosesc şi să respir din ce în ce mai greu. Braţele se mişcau tot mai lent, dar măcar nu-mi mai simţeam durerea dinăuntru. Era atât de bine încât m-am gândit că asta e singură cale spre izbăvire.

         Izbăvirea mea şi a Christinei...

          Aşa aveam să plătesc pentru păcatele tatălui meu, pentru păcatele mele şi pentru toate deciziile greşite pe care le luasem până acum. Am lăsat soarta să decidă în locul meu. Eu nu mai puteam să-mi mai controlez în niciun fel destinul. Ştiu că într-o zi apa îngheţată a lacului îmi va opri inima şi totul va lua sfârşit.

          Îmi scufund faţa în apă şi îmi întind braţul drept, apoi pe cel stâng, mă întorc puţin şi trag aer în piept în timp ce împing cu picioarele peretele lichid, care încearcă să mă tragă în adânc. Atunci când inima nu va mai pompa viaţa în acest mecanism de nervi, muşchi şi oase, se va sfârşi tot chinul şi toată durerea pe care am stârnit-o în jurul meu.

          Poate că acum voi reuşi să mă detaşez de frică şi instinctul meu de supravieţuire va face loc dorinţei de pace care mi-a săpat un gol imens în mine, ca şi cum m-aş fi metamorfozat într-o prăpastie fără fund. Asta am ajuns... un abis de tristeţe. Nu-mi plâng de milă, doar constat ce sunt în clipa asta.

          Încă un metru străbătut în larg, iar ţărmul este tot mai departe. Soarele s-a înălţat strălucitor şi binecuvântează cu lumina lui acest ţinut nepământean. Este atât de frumos... Nu mi-aş dori să mă sting în alt loc şi să fiu acoperit de pământ sau ars de foc. Cred că moartea în apă este cel mai bun lucru care mi se poate întampla.

          Astăzi... Simt că asta se va petrece astăzi!

               Îmi vine să plâng de fericire. Nu va mai exista nici o altă zi în care să mă gândesc la Christine şi să îndur acea tristeţe nesfârşită ştiind că lucrurile ar fi putut sta altfel între noi. Poate așa se va putea şi ea desprinde total de mine. Am văzut în ochii ei că, în ciuda a ceea ce i-am făcut, încă mă mai iubeşte, dar că nu se va întoarce niciodată la mine. Dacă ar şti ce i-a făcut tatăl meu ei şi familiei sale, m-ar dispreţui şi dragostea i s-ar transforma în ură. Tot ce s-a întâmplat frumos între noi ar deveni un trecut dezgustător şi ar respinge orice amintire a mea. Sunt sigur că moartea mea ar putea să răscumpere trecutul şi să fie o compensaţie echitabilă.

         Primul cârcel trece repede. I-am simţit muşcătura în coapsă şi, pentru o clipă, am crezut că... Dar organismul meu puternic şi sănătos are încă multe resurse şi nu se lasă înfrânt aşa de uşor. Este minunată apa asta limpede. Ochii mei văd în adâncuri bancuri mici de peşti care îşi caută hrana sau care se transformă în hrană pentru alţi peşti.