Dincolo de copaci

Capitolul 10 - Prieteni noi

La media: Indila - S.O.S

Christine

           Pășesc în curtea uriașă a Universității. Parcarea nu s-a umplut, semn că este încă devreme. De fapt acesta este și planul meu pentru a evita o întâlnire nedorită cu acel Alexander.

          Primul curs este de Economie aplicată și are loc la etajul II din Corpul B. Intru în amfiteatrul gol și mă așez, ca de obicei, pe ultimul rând lângă fereastră. Până la ora 9.00, când începe cursul, mai sunt 20 de minute, iar studenții încep să apară, fiecare cu câte o cafea sau ceai în mână.

          La 9 fără 5, apare și gașca Briannei. Părul celor patru fete este impecabil, iar machiajul lor le face să arate ca o trupă de cântărețe de succes. Nu m-ar mira dacă ar începe să cânte.

          — Vomitătoarea! se aude strigătul roșcatei.

          Gândurile mi se blochează brusc și se întorc ca un abur în cutiuța de unde începuseră să iasă. Fusesem recunoscută. Nu că aceasta ar fi fost dificil. Oricât mă străduisem - cum nu existau prea multe opțiuni de camuflare - tot fusesem recunoscută. Câțiva dintre colegii mei încep să-mi facă poze.

          Spectacol...

          Sosirea profesorului întrerupe activitatea viitorilor paparazzi, iar eu răsuflu ușurată.

         Nu mă pot concentra și de-abia iau câteva notițe până la sfârșitul cursului. Elaborez strategia de părăsire a scenei.

          Cum iese profesorul din sală, mă reped cu toată viteza pe ușă și mă lovesc de un student care tocmai trecea pe acolo. Acesta se dezechilibrează, dar reușește să-și revină și mă susține și pe mine, luându-ma în brațe. Mă trezesc cu fața presată de pieptul lui și mărturisesc că este o senzație minunată. Nimeni nu m-a mai îmbrățișat așa vreodată.

          Băiatul începe să râdă ușor când observă că nu mă mai dezlipesc de el, iar eu mă smulg din îmbrățișare și îmi cer scuze. Cum el continuă să râdă, îmi ridic fața și-l recunosc pe Bryan, cavalerul meu, fără cal alb, de ieri.

            — Se pare că ne întâlnim des, spune Bryan, zâmbind. Unde te duci așa de grăbită? Încă nu e prânzul, sau urmărești vreun băiat?

           — Nu urmăresc pe nimeni, doar...

           Mă întorc spre grupul de studenți care se uită cu multă curiozitate spre noi. Privirea tăioasă a lui Bryan îi determină pe aceștia să plece.

           — Deci, ce program ai acum? insistă Bryan.

           — Eu... nu am cursuri până la ora 14.00, mă bâlbâi eu.

           — Atunci pot să te invit la un ceai!

            Mă uit la el cu mirare și mă întreb dacă nu cumva își bate joc de mine. Dar fața lui Bryan e serioasă. Serioasă și frumoasă. Simt că mi se înmoaie genunchii.

            — Haide, cafeneaua Universității este în direcția aceasta, spuse Bryan lipindu-și ușor palma de spatele meu.

            Merg alături de el, fără să cred că mi se întâmplă asta mie. E ireal ca o fată ca mine să pășească alături de băiatul asta bogat, frumos și blând. Când ne apropiem de clădirea modernă a cafenelei, observ mulțimea de tineri care intră sau ies, salutându-se bucuroși. Dintr-odată nu mi se mai pare o idee așa de bună să intru acolo, îmbrăcată atât de modest. În plus, este posibil să fiu recunoscută de cineva care a asistat la scena de ieri și să-l pun pe Bryan într-o situație jenantă.