Dincolo de copaci

Capitolul 40 - Tachinǎri

La media: Kostas Martakis - Anatropi

Alexander

           Christine nu se mai mișcă în poala mea de câteva minute și asta îmi convine, deși furnicăturile dintr-un anumit loc continuă să mă chinuiască. Răsuflarea ei a devenit regulată și constat cu invidie că a reușit să adoarmă în brațele mele. Încerc să nu mă mișc ca să nu o trezesc, dar ora amiezii e în strânsă legătură cu stomacul meu care s-a obișnuit de ceva timp să își îndeplinească funcțiile fiziologice. Un zgomot cunoscut mă avertizează că este timpul să îi dau ceva de lucru nesătulului, dar nu vreau s-o trezesc pe fata care se odihnește în sfârșit.

        O nouă deplasare a golului din abdomenul meu îmi produce o contracție musculară și Christine se foiește puțin găsind un loc perfect în scobitura dintre gât și umărul meu pentru a se cuibări. Nu mai suport, este deja prea mult. Întregul meu corp se revoltă și nu numai din cauza foamei...

         Mă rog, până la urmă tot un fel de foame este și asta.

          O ridic în brațe și ea mă cuprinde cu brațul pe după piept. O duc în camera mea, din instinct, și o întind ușor pe pat. Când aștern pilota peste ea, îmi dau seama de eroare, dar nu o mai mut în dormitorul ei, ca să n-o trezesc. Stau câteva minute nemișcat în mijlocul camerei și o privesc în voie... Dacă aș avea talent la desen, aș putea să îi redau trăsăturile fără să mai fie nevoie să o mai văd vreodată. Îmi lovesc încet capul cu pumnul pentru a mă întoarce la realitate.

        Ies din cameră și decid sǎ comand ceva de mâncare. Oscilez ȋntre pizza și mâncare chinezească. În cele din urmă iau telefonul și aleg Furnici în copac cu vită (vrăbioare de vită, ciuperci, ardei gras, sos de soia, ceapă verde, usturoi, condimente chinezești, ardei iute și spaghete de soia) și Pui chinezesc în sos thay picant. Îmi place mâncarea chinezească pentru că își păstrează gustul și dacă o reîncălzești, spre deosebire de pizza. Sunt convins cǎ și Christinei ȋi va fi foarte foame când se va trezi, așa că am ales această variantă.

        Telefonul îmi vibrează în buzunar. Nu trebuie să mă întreb cine este pentru că știu.

         Tata.

         E nervos pentru că nu am mers aseară la prostia aia de bal de binefacere de la Primărie, dar nu puteam atâta timp cât pentru persoanele mele dragi era prima searǎ în casa mea. Deschid telefonul, pregătit pentru urletele lui Aaron Smithson.

        — Vreau să ne întâlnim ACUM! aud vocea periculos de calmă a tatălui meu.

        Îl cunosc și știu cǎ se abține, iar asta nu e în regulă. Nu pot să-l înfurii, știu bine. Nu de teamă pentru ce mi s-ar întâmpla mie, ci pentru ce le-ar putea face celor pe care îi iubesc.

           Sunetul telefonului închis mă trezește la realitate. Scriu un bilet și îl las pe masă pentru Christine. Încui ușa cu grijă și îl sun pe Northon.

          — Am plecat. Ai grijă de ea!

          Northon nu adaugă nimic, dar sunt sigur ca va fi în zece minute lângă Christine. Nu-mi convine să o las în paza lui Mister January, dar nu am încotro. Îmi pornesc mașina și alerg cu toată viteza spre reședința tatălui meu.

            O încredințez, ca de obicei, angajatului care mă așteaptă deja în fața clădirii și alerg spre biroul din spatele casei. Tata îl are alături pe cvasipotentul și inegalabilul său asistent. Thomas mă examinează cu răceala care îl caracterizează, dar eu mă concentrez în direcția lui Aaron Smithson. Acesta este lăsat pe spate în scaunul lui tapițat cu piele neagră și analizează câteva documente. Când mă observă, îi face semn lui Thomas și acesta părăsește încăperea. Nu știu de ce, dar privirea pe care mi-a aruncat-o asistentul pare că exprimǎ milă.