Dincolo de copaci

Capitolul 3 - Speranţe

La media: Sia - Don't give up  

Christine

          Alergătorul se opreşte în dreptul meu, iar eu îmi reiau masca amabilă şi îi zâmbesc cât pot de seducător, rugându-mă din tot sufletul să nu mă refuze. Iau o cutie de lapte și i-o întind:

         — Nimic nu este mai sănătos, domnule, decât o cutie de lapte rǎcoritor  şi hrănitor după jogging!

         Tânărul își descoperă capul, dând gluga la o parte. Rămân cu gura căscată, uitându-mă la el. Nu am mai simţit până acum această senzaţie de sfârşeală şi mă topesc la fel ca un bulgăre de zăpadă sub razele fierbinţi ale soarelui. Nu înţeleg de ce, dar mă simt ca în ziua în care ne-a dus cu clasa la muzeu şi am rămas mută de admiraţie în faţa statuilor antice greceşti.

          Dumnezeule, e atât de frumos!

          Este înalt - cred că are peste 1,85 metri - iar părul închis la culoare îi este ciufulit din cauza glugii. Câteva şuviţe i s-au lipit pe fruntea umedă de transpiraţie, dându-i un aspect rebel. Dar ceea ce mă fascinează cel mai mult la el sunt ochii care au o culoare ciudată, un albastru aproape transparent. N-am mai văzut asemenea culoare... e ireală. Nasul îi este drept, iar buzele pline îndulcesc linia severă a maxilarului. Obrajii îi sunt acoperiţi de umbra bărbii nerase, probabil de o zi. Pare un amestec de duritate şi senzualitate. Zeul din faţa mea este perfect dăltuit de Creator şi nu pare să aibă mai mult de douăzeci şi cinci de ani.

           Mă holbez, urmărind felul în care zâmbește și dezvăluie șiragul de dinți albi, drepți, reclama preferată a oricărui medic stomatolog. Fără un cuvânt, întinde mâna și ia cutia, o deschide trăgând de capătul lipit, își dă capul pe spate și înghite conținutul ei în câteva secunde. Privesc fascinată cum i se mișcă nodul din gât, în timp ce golește recipientul de lapte. Acum se uită mulțumit la mine și îmi întinde ambalajul. Îl iau, iar el intră în curtea imobilului de la nr. 8.  

          Totul s-a petrecut în tăcere, în doar câteva secunde, şi rămân stană cu acea cutie goală în mână, incapabilă să pot spune ceva. Dupǎ câteva minute mă desprind din drum și mă îndrept spre capătul străzii. Merg fără să simt că păşesc. Nu ştiu de ce, dar parcă zbor şi mă simt uşoară ca un fulg. Mă surprind dintr-odată culorile vii ale lumii din jurul meu. Până acum credeam că sunt înconjurată doar de oameni, copaci şi obiecte albe, negre sau gri.

          Ce frumoasă este ziua şi ce frumos străluceşte soarele! Oare de ce inima mea bate ca o nebună? Şi ce este această senzaţie de râs şi plâns care mă inundă deopotrivă? Ce mi s-a întâmplat?

         Trec din nou lângă maşina parcată, dar în ea nu se mai află decât o persoană. Ochii mei înregistrează neintenţionat pe bărbatul ce poartă ochelari cu lentile închise la culoare. Stă pe scaunul şoferului şi vorbeşte la telefon. 

         Până cel târziu la ora 7:30, trebuie să distribui laptele şi celorlalţi abonaţi, aşa că mă urc pe bicicletă şi pedalez grăbită,părăsind cartierul celui mai nou client al meu. După ce livrez ultima cutie de lapte, mă deplasez spre casǎ.

          Ajung în aproape o oră, mai târziu ca de obicei. Trebuie să-mi organizez mai bine timpul, ca să mă pot încadra cu toate activităţile mele. Observ că bunica Adele încă nu a venit. Stomacul meu îşi cere drepturile şi nu vrea să ţină cont că nu este nimic de mâncare. Vechiul răcitor s-a stricat acum o săptămână şi este nevoie de altul. Din păcate nu avem cu ce să cumpărăm unul nici măcar la mâna a doua, dar apropierea toamnei cu zilele ei răcoroase va rezolva această problemă. Este însă şi un impediment care nu-mi dă voie să mă bucur prea mult: hainele mele sunt nepotrivite anotimpului rece.