Dincolo de copaci

Capitolul 1 - Afară din casă

La media: Sia - Big Girls Cry

Christine

-- Christine Martin, du-te imediat la domnişoara Porter!

Glasul doamnei Gregory mă întrerupe din visare. Stau de aproape de o oră cu privirea dusă spre peisajul cenuşiu şi trist care se poate vedea de la toate ferestrele instituţiei pe care o fundaţie binevoitoare şi miloasă o întreţine pentru a adăposti copiii de toate vârstele rămaşi, din diferite motive, fără părinţi.

Îmi strâng mai mult în jurul meu puloverul uzat şi strâmt, primit de la una din îngrijitoare în urmă cu doi ani. Când mi l-a adus atunci - rămas, probabil, de la una din fiicele ei - îmi venea aproape bine, dar după doi ani a rămas deja mic. Nu crescusem prea mult, eram tot slabă şi doar puţin mai înaltă, dar corpul meu începuse să se transforme căpătând nişte forme rotunjite pe care le ascundeam cu jenă sub hainele largi. Din păcate puloverul cenuşiu nu făcea decât să mi le scoată și mai mult în evidenţă.

Urc treptele biroului administrativ şi nu îmi pot înfrâna îngrijorarea. Îmi este teamă de ce mi-ar putea spune domnişoara Porter, directoarea orfelinatului. Nu au trecut decât trei luni de când mi-am sărbătorit ziua de naştere cu ceilalți copii din instituție. Am împlinit optsprezece ani şi aceasta este vârsta la care încetează obligaţia binefăcătorilor noştri de a avea grijă de noi. În fiecare zi am aşteptat cu groază să vină momentul în care mi se va spune că trebuie să plec. Nu am avut multe clipe fericite aici, dar m-am simţit în siguranţă alături de ceilalţi copii şi de îngrijitoarele noastre.

Ajung în dreptul uşii şi bat de trei ori, aşteptand să mi se răspundă, aşa cum am fost învăţaţi că trebuie să procedăm. Aud vocea directoarei şi pătrund în biroul acesteia. Pereţii încăperii sunt înţesaţi de diplome şi, din loc în loc, atârnă câteva acuarele făcute şi dăruite de copiii orfani în semn de mulţumire. Ei doar aşa pot răsplăti pe cei care îi îngrijesc sau plătesc pentru întreținerea lor.

Domnişoara Porter stă pe scaunul ei tapiţat cu piele şi, când mă zăreşte, lasă jos fila pe care o ţine în mână şi îmi face semn să iau loc în faţa ei. Directoarea este o femeie cu părul negru, prins într-un coc sever, îmbrăcată veşnic în negru şi, indiferent de vreme, poartă un şal cenuşiu pe deasupra. Niciodată nu am ştiut câţi ani are. Timpul pare să ţină cu ea şi nu i-a brăzdat faţa palidă cu niciun rid vizibil. Buzele şi le ţine invariabil strânse într-o linie subţire. De când îmi aduc aminte, nu am văzut-o niciodată pe domnişoara Porter zâmbind. Nici acum, când stau în faţa ei, aşezată drept în scaunul cu spetează înaltă, cu genunchii apropiaţi şi cu bărbia formând un unghi drept cu restul trupului - aşa cum se cade pentru o fată bine educată - domnişoara directoare nu zâmbeşte. Îşi aşază mai bine ochelarii pe nas şi mă priveşte, prin lentilele groase, cu ochii ei cenuşii, în timp ce răsfoieşte dosarul voluminos de pe birou.

- Domnişoară Christine Martin, acum trei luni ai împlinit vârsta de optsprezece ani. După cum te aşteptai, a venit momentul să părăsești instituţia noastră. Din păcate, fundaţia nu mai poate plăti pentru întreţinerea ta. Îmi pare rău să te anunţ, dar nu te mai avem cum să te găzduim decât maxim o săptămână.

Ȋn continuare, domnişoara Porter îmi spune ce noroc am că sunt majoră și cǎ acum am șansa de a trăi independentă, în afara porților instituției care mi-a fost adăpost timp de cincisprezece ani. De asemenea, faptul cǎ am absolvit liceul ca șefǎ de promoție și am obținut o bursǎ la Universitatea din Washington, la care voi merge peste trei luni cȃnd va ȋncepe anul universitar, este o nouă etapă din viața mea și va trebui să demonstrez că sunt capabilă să trăiesc demn și cinstit, așa cum am fost educată.