La media: Kostas Martakis - Monos Mou
Christine
Numǎr secundele care mǎ despart de venirea asistentei. Vizitele ei sunt scurte și nu se abat de la algoritm. Știu exact ce urmeazǎ sǎ facǎ. Deschide ușa, mǎ examineazǎ din prag – probabil vrea sǎ vadǎ dacǎ nu am cǎpǎtat forțe magice ȋntre timp și sunt capabilǎ sǎ-i sar la beregatǎ – apoi intrǎ – face exact opt pași de la ușǎ pȃnǎ la mǎsuțǎ -, iar clinchetul sticluțelor din tava adȃncǎ de lemn mǎ vestește cǎ le ordoneazǎ pentru a-mi administra tratamentul.
Ȋntȃi injecteazǎ serul acela transparent ȋn branula de la mȃna stȃngǎ. Moleșeala ȋmi cuprinde imediat ȋntreg trupul și ȋncep sǎ plutesc deasupra camerei, a coridorului rece, a clǎdirii care mǎ ține prizonierǎ, a lumii... De fiecare datǎ ȋncerc sǎ-l gǎsesc pe Alexander, dar nu știu drumul cǎtre el. Aș vrea sǎ-i apar ȋn vise și sǎ-l chem ȋn ajutor, dar el nu mai vine. M-a pǎrǎsit ȋn aceastǎ ȋnchisoare de gheațǎ ȋn care simt cǎ mor puțin cȃte puțin, ȋn fiecare zi.
Oare ȋi este și lui teamǎ cǎ voi dezvǎlui ce a fǎcut tatǎl lui familiei mele?
Am ȋnceput sǎ mǎ sting ȋn clipa cȃnd Louisa mi-a arǎtat acele hȃrtii din care rǎzbǎtea suspiciunea cǎ moartea tatǎlui meu nu a fost un accident. Dar cel mai tare m-a ucis cȃnd mi-a spus cǎ Alexander știa totul și cǎ s-a folosit de mine. Contractul acela blestemat avea un sens acum. Ȋntotdeauna m-am ȋntrebat de ce Aaron Smithson m-a ales pe mine și la ce-i foloseau lui Alexander bunurile mele amǎrȃte, obținute tot cu banii lui. Acum știam... Eu eram moștenitoarea averii bunicii dispǎrute și declarate moarte. Peste cȃteva luni soțul meu avea sǎ devinǎ posesorul averii Leonorei Costas, de fapt avea sǎ primeascǎ ceea ce i se cuvenea de la ȋnceput. Eu am fost doar calea prin care el a ajuns la moștenirea sa.
Putea doar sǎ-mi spunǎ și i-aș fi cedat tot...
Am crezut cǎ am murit cȃnd tunetul armei a sfȃșiat liniștea, iar lumina a ȋnceput sǎ disparǎ ȋn jurul meu și sǎ facǎ loc ȋntunericului. Ultimul gȃnd a fost spre Andy și chiar și acum doar dorul de el mǎ mai ține la suprafațǎ ȋn vȃltoarea ȋn care mǎ scufundǎ medicamentele.
Cȃnd am deschis ochii – nu pot spune cǎ am revenit la viațǎ – m-am trezit captivǎ ȋn propriul corp, fǎrǎ puterea de a comunica, izolatǎ de lume și incapabilǎ de reacții fizice. Ȋn jurul meu se roteau persoane cǎrora le distingeam forma, trǎsǎturile, mirosul și vocea, dar nu le puteam vorbi și ȋncercarile mele de a comunica cu ele mǎ epuizau atȃt de tare ȋncȃt ajungeam mereu ȋn starea aceea de visare ȋn care mǎ scufundam tot mai des.
La ȋnceput m-am strǎduit cu toate forțele sǎ ajung afarǎ din ȋnchisoarea trupului meu, dar ȋncet, ȋncet am renunțat la clipele acelea de agonie ȋn care disperarea cǎ nu reușesc sǎ progresez era tot mai devastatoare și epuizantǎ.
Absența lui Alexander de lȃngǎ mine m-a ucis cel mai mult. A ucis speranța, fǎptura firavǎ care nu a apucat sǎ-și ia zborul ȋn lume și a fost ȋnchisǎ din nou ȋn cușca ei ermeticǎ.
Acum cȃteva zile sau sǎptamȃni - cine mai știe – s-a ȋntȃmplat ceva ciudat. Ȋn bezna profundǎ ȋn care zǎceam, fǎrǎ sǎ mai aștept ceva, s-a produs o fisurǎ. Am reușit din nou sǎ aud o voce cunoscutǎ, diferitǎ de cele din capul meu cu care mǎ obișnuisem. Era durǎ și neplǎcutǎ, mȃnioasǎ de-a dreptul. Urla ȋntr-una, dar mintea mea nu putea sǎ distingǎ cuvinte, nu reușea sǎ traducǎ mesajul, ci doar percepea ura și furia din acea voce. Doar un cuvȃnt a ajuns la mine și a spart gheața din jurul inimii mele.
CITEȘTI
Dincolo de copaci
Romance*** Dincolo de copaci se află pădurea pe care noi nu o vedem din cauza lor. Suntem orbiţi de prejudecăți şi nu mai suntem capabili să distingem adevărata faţă a oamenilor din jurul nostru. Nu le vedem sufletul... Doar inocenții...
