Dincolo de copaci

Capitolul 21 - Praf de stele

La media: Viţa de Vie - Praf de stele

Christine

           Inima mi s-a oprit când am recunoscut-o pe Jessica, roșcata aceea superbă care era mai mult decât prietenă cu Alexander. O mai văzusem și altădată în compania lui, ba chiar sărutându-l în mijlocul amfiteatrului. De fiecare dată am simțit cum inima mea s-a sfărâmat în bucăți tot mai mici, și mai mici, încât nici nu mai știu dacă mai am inimă sau nisip. Mă doare atât de tare încât sunt uluită că mai pot respira.

          Fata i s-a urcat în brațe și a început să se frece de el ca o pisică în călduri. Prietenii lui Alexander, băiatul cel roșcat și Brianna se așază la masa noastră. Încep să cred că eu sunt așezată la masa lor.

           — Pe unde umbli, prietene? Te-am așteptat și aseară în locul nostru din club! O mai știi pe bruneta aceea cu ochi verzi? A venit la noi și s-a îmbătat de necaz că nu ai apărut. Era supărată că i-ai dat papucii după noaptea aceea fierbinte și că nu i-ai răspuns la telefon.

          O ceață roșie mi se așterne pe ochi, iar pereții par să se prăbușească peste mine. Nu pot să mă ridic și să fug deoarece Alexander îmi strânge mâna ca într-un clește. Aș da orice să fie doar un coșmar, dar nu am eu norocul acesta. Și în fond, ce îmi doresc de la Alexander? Nu este decât un băiat frumos și bogat cu mult succes la fete, care doar se distrează cu mine. Sunt doar o joacă pentru el.

         — Alexander, de ce nu m-ai căutat în ultimele zile? Jessica se lipește toată de el și îl ia de gât pentru a se privi unul pe celălalt în ochi. Uite - continuă ea - eu mi-am pus și colierul de la tine, în speranța că te voi întâlni!

          Durere, dezamăgire, furie, umilință, tristețe sunt sentimentele care mă cuprind pe rând și toate deodată, ca o ploaie torențială. O ploaie înghețată care îmi cuprinde trupul și o noapte profundă care mi se așterne pe ochi și pe inimă. Știam că inima nu doare, dar atunci ce este durerea sfâșietoare pe care o simt în piept la vederea colierului cu steluțe de diamante? La gâtul Jessicăi atârnă un colier identic cu cel pe care mi-l dăruise Alexander în seara petrecerii, ca și cum aș fi fost unica femeie din viața lui. Ce însemn eu pentru el? Eram doar una din multele care își petrecusera timpul cu el. Eram doar o oarecare.

           Reușesc să mă smulg din strânsoarea lui Alexander. Oare mă ținea acolo ca să mă umilească și mai tare? Fug înainte ca hohotele de râs care izbucnesc la masa din lemn să ma izbească și să ma rupă în doua. Alexander nu mă oprește.

           Afară e rece, dar nu simt aerul înghețat. Fug până simt ca mi se înmoaie genunchii, cad, dar mă ridic și iar fug, și iar cad. Mă târăsc în mâini până când palmele mele ajung carne vie. Și iar mă ridic, și iar mă prăbușesc. Mă rog din tot sufletul să pot ajunge la stația de autobuz și să mă urc în mașina care mă va duce acasă. Dumnezeu se milostiveste de mine și reușesc să ajung în stație odată cu autobuzul. Genunchii și palmele mă ustură cumplit, dar asta îmi face bine. Reușesc pentru câteva secunde să nu mă mai gândesc la cealaltă mare durere care mă istoveste de câteva zeci de minute.

           Drumul până la casa bunicii este întunecat, ca de obicei. Deși văd umbre ciudate pe tot parcursul lui, nu simt nici cea mai mică teamă. De fapt, nu simt nimic, decât un gol imens care mă umple cu nemărginirea lui. Simt că mă umflu de nimic și că voi zbura în curând spre norii cei deși care acoperă cerul.

           Bunica doarme și asta mă bucură atât cât mai pot să mă bucur. Respirația ei este șuierătoare, ca de obicei. Îmi dau o parte din haine jos și mă bag în pat lângă ea. Este atât de frig încât respirația mea se transforma în aburi. O iau în brațe pe bunica și mă lipesc cât pot de spatele ei ca să o încălzesc. Bunica mă simte.