Impas || Park Jimin

Capitolul 10

    Sirenele ambulanței acopereau plânsetele lui Hee Young. Țipa înnebunită ținându-şi de mână prietenul ce zăcea cu ochii închişi. Trupul lui Jungkook era întins pe targa din ambulanță.

Bluza lui de acrilic alb era acum îmbibată în sânge, contrastul de culori fiind înfiorător.  Nu mai era conștient. Devenise palid și rece. Glonțul îi străpunse pieptul, răpindu-i toate șansele de supraviețuire.

-Jungkook! Jeon Jungkook! Haide! Trezește-te!

Plângea ea, strângând mâna rece a băiatului.

-Nu ziceai tu că trebuie să sărbătorim împreună următorul tău succes?

Soarta însă decise altceva. Un tânăr, cu o carieră de succes în plină desfăşurare şi mii de vise trebuia să se supună destinului, urmând să plece mult prea devreme. Omul ce umplea ziua de zâmbet tuturor, avea să se stingă peste câteva clipe.

Sunetele aparatelor stresante, ce-şi aveau firele prinse de corpul băiatului, si-au schimbat ritmul, devenind un sunet unic, strident.

 Medicii au îndepărtat-o pe fată de lângă pacient, țipând unii la alții, dând tot felul de indicații. Ea nu putea să înțeleagă nimic. Ştia ce înseamnă sunetul acela, iar teama îi cuprinse întreg corpul. S-a lăsat sprijinită de uşa ambulanței, rugându-se să îşi revină. Ceilalți alergau spre ea. Taehyung plângea lăsându-se jos lângă uşa ambulanței. Namjoon încerca să se abțină din plâns şi să gândească logic.

Cei din ambulanță au tăcut. Singurul lucru pe care îl desluși ea din vorbele de apoi era : „declarat mort". Hee Young simțea cu cerul avea să pice peste ea. Ar fi vrut să țipe, să se certe sau să înjure dar nu mai avea energie pentru nimic.

Țipătul lui Taetae, în schimb, îi sfâşia și mai mult inima de durere.

 Jungkook era cel mai bun prieten al lui, au debutat împreună, chiar de au avut cariere diferite, au fost mereu de nedespărțit. Tânăra încerca să-l liniștească pe acesta, dar nu reuşea nimic. La fel de agitată era şi ea. Taetae stătea cu capul pe umărul ei, plângând cu vorbe.

-Nu ... Jungkook. Nu are cum să moară. Noonaa! Zi-le că e doar o glumă proastă de-a lui. Te rog, noona.

- Tae... atât reuşi să îi spună, izbucnind în plâns mai tare.

-Noona! Kookie... E glumă, nu? Zi-mi ceva noona! Băiatul o zdruncina pe cea care se pierduse cu firea.

- E doar vina mea. Eu trebuia să mor...

-Nu moare nimeni, noona. Taetae se uită la ea, încercând să-i zâmbească printre lacrimi. Refuza ideea că prietenul lor e mort. O să fie bine. Se va termina totul. Da?

Hee Young încredință absentă, dând din cap.

Zambetul lui se transformă brusc într-o expresie şocată. Corpul lui se prăbuşi în brațele ei, asfaltul fiind colorat de un lichid roşu. Trase de el speriată, dar nimic. Nu mai avea viață. Căuta înnebunită prezența lui Namjoon. Îşi acoperi gura cu palma, văzându-i trupul ce zăcea mort la câțiva metri mai departe. Privirea lui era fixată pe ea.

-Aşa e. Toate se termină. Închei cu tine. Jae Soo apăru de nicăieri , stând în fața ei cu zâmbetul pe buze.

-Ți-am spus că o să suferi!

Speriată, Hee Young îl privi pe cel din fața lui.

-Cum... dar... ce cum tu aici? Abia își mai lega cuvintele între ele.

Jae Soo o privi arogant.

-Să zicem că nu îmi place să las lucrurile neterminate.

Acesta scoase același obiect metalic, care în urmă cu câteva clipe îi răpise viața prietenilor ei. Sunetul o făcu să tresară.