Impas || Park Jimin

Capitolul 48

( capitol needitat)

-Eun Mi doarme la mine în cameră, iar mama în camera de oaspeți. Ji Ana vorbea și îl privea din când în când pe Jimin în timp ce spăla vasele.

-Camera ta e camera noastră. Vrei să dorm cu mama? Acesta strângea de pe masă vasele folosite și le așeza lângă ea. Se opri câteva secunde pentru a-i fura un sărut și apoi se întoarse la activitatea de mai înainte.

-Nu, nu chiar.

-Dormi tu? Ah! Nu stai... doar nu mă culci pe canapea. Se întoarse spre ea, așezând paharele în locul unde erau farfuriile mai devreme.

-Ce sunt sărbătorile fără să dormi pe canapea? Glumi ea, luând cu grijă un pahar ca să-l spele.

- Sărbători fericite sunt. Mormăi și-și lăsă capul pe umărul ei. Își strecoară mâinile pe sub ale ei și o prinde în brațe.

-Haide, o să te bucuri. Acum o să vezi și tu cum e să dormi pe canapea, nu doar eu. Opri apa și se întoarse spre el.

-Când ai dormi... ah. Aia, atunci. Iartă-mă pentru atunci, iubito. Uneori am un orgoliu greu de învins.

-Nu te iert. Răspunse serioasă .

-Wae? Ochii lui erau axați pe ai ei, Ji putând să-i vadă adevărul din vorbe. Mereu ochii lui trădau sentimentele.

- Te-am iertat atunci. Se ridică pe vârfuri puțin pentru a-și lipi buzele cu ale lui. Lasă trecutul, oppa. Trăim ce ne-a mai rămas.

-Adică eu voi trăi nimic? Glumi și o sărută la loc când ea se supără. Adică mi-ai mâncat zilele, iubito. La asta mă refer.

-O să le mănânc mai puțin, să nu rămâi fără.

-Da? Ce bine! Liber!

Fata râse și se despărți de el, speriată de pașii ce se auzeau dinspre hol. Mama ei intră în bucătărie, însoțită de Eun Mi.

-Deranjăm?

-Nu, mamă, nu. Zâmbi Ji și se duse spre ele. Vorbeam doar.

-La ce privire are flăcăul ăsta, cred că discuția era spusă de corpuri. Eun Mi luă un pahar de pe suport și-și turnă apă în el. Ce planuri aveți de Crăciun?

-Aparent, să dorm pe canapea! Râde Jimin și se așează pe scaun, privind la telefon. Revin imediat. Ieși din bucătărie, apelând pe cineva.

-Aveți planuri sau le-am stricat noi? Eun Mi vorbea șoptit.

-Nu, nu știam nici noi ce facem. Mă bucur că ați venit. Chiar a fost o surpriză plăcută.

-Nu și pentru fiul meu, se pare. Iubita, mâine e ajunul, nu vreți voi doi să vă petreceți timpul împreună? Sunteți tineri.

-Dar mân...

-De ce crezi că suntem noi aici? Sunteți tineri, e primul vostru Ajun, nici nu se pune discuția. Cadoul meu și al mamei tale îl vom da de azi. Uite! Mama ei se ridică cu o pungă aurie în brațe.

-Sunteți mari, nu știm ce să vă luăm. Dar sperăm să vă placă. Vorbi Eun Mi din nou.

Ji Ana privea emoționată la mama ei, era tăcută în general, iar fața ei nu prea exprima nimic, depresia reuși să o ruineze, iar acum, pas cu pas, își revenea.

-Un card? Întrebă fata cu o expresie surprinsă. Sau o imitație de card? Bucata de plastic era albastră, cu o bandă neagră și atât.

-E cardul de acces de la camera voastră de hotel. Eun Mi o lămuri în final, afișând o expresie cu subînțeles.