Impas || Park Jimin

Capitolul 47

⁂Trei luni mai târziu ⁂

Recuperarea Ji Anei trecuse fără alte probleme, urmase câteva ședințe la psiholog, fiind bântuită constant de coșmaruri. Șocul psihic se mai atenuase, Jimin îi fusese pricipalul sprijin, dar o sursă de o ajutase era mama ei. Relația celor două se îmbunătăți, Ji Ana o vizita constant la azilul de psihiatrie în care se internase pentru a ieși din depresia în care ajunsese în ultimele luni. Se ura fiindcă-și rănise fiica și-i ruinase viața pentru o perioadă destul de lungă, începând să-și facă rău, dar spre ușurarea fetei ei , acceptă tratamentul.

Jimin renunțase temporar la serviciul secret, deși mereu era sunat pentru a se întoarce, precum ceilalți s-au întors la rugămintea lui, le trecuse numărul cu *Nu răspunde* pentru a-i ignora mai ușor, se transferase la o secție de poliție, având acum timp liber să-l petreacă cu Ji Ana și să se gândească la ceea ce trebuie să facă. Liniște totuși nu avea, cu o lună în urmă începu să primească mesaje de la un agent anonim, ce-i dădea indicii despre moartea tatălui lui, indicii pe carele ținea ascunse față de Eun Mi și Ji Ana.

Relația lor se stabiliză mai mult, se mai certau din când în când, de cele mai multe ori în joacă sau din lucruri minore, apoi se împăcau imediat. Uneori se certau intenționat doar pentru împăcarea de după. Își recuperau timpul pierdut, ieșind din când în când la întâlnirile ce ar fi fost normale pentru începerea unui relații. Eun Mi era fericită pentru ei, deja visând la o căsătorie și un posibil nepot, acum că se aflase că și Yoongi era în așteptarea unui copil, pe lângă Hoseok.

Ar până acolo, lucrurile aveau să se schimbe...

***

-Nu te mai forța atât, femeie! Jimin o certă pe Ji Ana, luând pungile grele din mâinile ei.

-Dar nu mă forțez! Se apără simțind o ușurare când greutate dispăru din mâini, simțind acum un tremurat în ele. Se descălță rapid și fugi în casă după Jimin.

Îl urmări cu așeza lucrurile cumpărate la locul lor, în timp ce-și dădea jos geaca și fularul. Nu putu să nu-și muște buza de jos, când cămașa lui se mula perfect pe spate la fiecare întindere spre rafturile de sus. Nici din față nu era mai prejos. Se așeză pe scaun și începu să-i analizeze trăsăturile, sau mai simplu spus, să se holbeze la el.

-Știu că sunt frumos, dar holbatul tău începe să mă distragă de la activitatea mea. Râde și-i pune în față un bol plin cu migdale. Mănâncă din astea până fac mâncarea.

-De ce-mi dai migdale să mănânc?

-Dar ce vrei să mănânci? Întrebă în timp ce punea legumele luate în frigider. Ji Ana profită de neatenția lui și sări de pe scaun, mergând încet spre el. Vrei o sa... ya! Țipă când aceasta îi sări în spate. Nu ești zdravănă? Se întoarse spre ea, supărat. Ți-am zis să ai grijă!

Fata se strâmbă la el și se duse spre coșul cu fructe.

-Nu face fața aia la mine.

-Jimin, serios, au trecut 3 luni de la accidentul ăla, mi-am revenit. Și doctorul ți-a zis-o la ultimele 3 vizite, la care m-ai târât forțat. Sunt bine. Vezi? Se legăna dintr-o parte în alta.

-Ce e greșit în a îmi proteja iubita de la complicații? Se întoarse spre chiuvetă să spele legumele.

Se remarca în tonul lui supărarea. De când ieși din spital, devenise foarte atent și protectiv cu ea, iar uneori lucrul acesta o enerva, fiindcă nu o lăsa să facă mai nimic. Toate treburile casei le preluase el, și cu toate că ea ar fi trebuit să se bucure de asta, nu o făcea, deja începea să devină obsedat de a o proteja. Dar pe de altă parte, îl înțelegea, știuse cât de speriat era și că tot ce făcea era pentru că o iubea.