Impas || Park Jimin

Capitolul 39

-Deja șase ore și 3 minute. Ce naiba fac atâta? ah! În final au ajuns înapoi. Jimin se ridică de pe canapea imediat ce aude cheia rotită-n ușă, o îmbrățișează pe mama lui, apoi pe Ji Ana și le ia pungile din mâini. Mulțumesc că după atâta vreme mi-ai redat iubita înapoi.

-Ți-am răpit-o doar puțin. Șase ore îți par multe? Eun Mi se descalță şi se aşeză pe canapea, întinsă. Jimin se puse la picioarele ei, fiind singurul loc unde mai putea sta.

-Șase ore și - se uită la ceasul de la încheietură- 5 minute, chiar. Să înțeleg că în una dintre astea e rochia? Se uită curios deschizându-le doar cât să vadă ce e. Mama lui îl plesni peste mână.

-O vezi la nuntă directă. Nu ai voie până atunci.

-Dar ce e ea? Mireasa? O privi pe Eun apoi pe Ji Ana.

-Într-un viitor poate ai de gând să o faci mireasă. Dar până atunci, ea e fiica mea, deci va asculta de mine.

-E destul de mare să decidă singură, mamă! Ji Ana, nu-i aşa?

-Sunt, d-dar când vine vorba de mama ta, prefer să nu. Se bâlbâi ușor când Eun Mi o fulgeră cu privirea. Ştia că femeia aia putea fi un înger de cele mai multe ori, dar de asemenea se transforma repede în drac, şi chiar nu mai voia să-i vadă fața aceea. Încă îi era milă de vânzătoarea care devenise prea curioasă despre cine e Ji Ana şi încearcă să-i facă o poză.

-Haide stai jos. Eun Mi rânji la ea şi îi făcu semn spre canapea.

-Dar mie nu mi-ai face loc... Jimin se strâmbă văzând că mama lui încă făcea discriminare între ei. Eu sunt fiul tău, pe mine ar trebui să mă laşi să...

-Crezi că-i fac loc? Femeia se întinse din nou. Nici gând. O dor picioarele, dar nu-i fac loc.

-Devii destul de rea totuși.

-De ce? Că vreau să o văd în brațe la tine? Eun Mi ridică o sprânceană, curioasă, cu un zâmbet nevinovat.

Ji Ana îi privea de lângă pe cei doi şi se amuza. Nici nu simțise când au trecut cele două săptămâni. Nu îşi dădea seama cum au putut trece aşa repede. Chiar dacă unele momente au fost destul de urâte, s-a bucurat îndeajuns să acopere cele întâmplate.

Eun Mi nu se dovedise atât de înspăimântătoare, era chiar drăguță şi amuzantă. Se apropiase mult de ea, o simțea ca pe o mamă adevărată. Cu Jimin simțea că avea o familie adevărată, oameni cărora să le pese, care o ajută şi care o susțin. Putea simți în final că aparține cuiva.

Jimin o trase de mână, trezind-o din gânduri, şi o făcu să se aşeze la el în brațe. Ea se conformă şi îşi puse un braț după gâtul lui. Se simțea totuși ciudat, mama lui era de față, însă zâmbetul acesteia o făcea să înțeleagă că nu o deranjează.

-Când pot să văd rochia? Jimin o privi pe sub gene, rugător.

-Nu am de gând să fiu din nou târâtă în tona de magazine de bună voie şi silită cu parul, absolut deloc forțată, să îmbrac toate rochiile de pe umerașe. Nu! Mi-a ajuns! Mai ai răbdare sau vei fi cel care va fi îmbrăcat în rochie. Se apară, oftând în final.

-Dar nu a fost chiar aşa de rău.

-Deloc, chiar.

-Haide să terminăm. Ji Ana, nu vrei tu să mă însoțești undeva? Jimin îi prinse talia cu brațele. Eun Mi se ridică încet, pentru a nu le atrage atenția şi plecă la treburile ei.

-Ce exact vrei? Iară drumuri? Nu mai vreau! Se plânse, încă simțind cum picioarele o furnică de la oboseală.

-Eşti cu mine, haide! O strânse mai bine în brațe. Noi doi şi o întâlnire. Lasă-mă să pot face asta, acum cât nu te vânează nimeni. O privi rugător. E ultima noastră zi aici.