doar un simplu party?

22.

13 februarie, ora 7:00

Mă trezesc la spital. Sunt conectată la tot felul de aparate, iar o precizie atârnă deasupra mea. Încerc să îmi amintesc ceva din tot ce s-a întâmplat sau cum am ajuns aici, dar oricât m-aș chinui, memoria mea nu reușește să obțină nici o astfel de informație. Pentru câteva momente văd în ceață, apoi observ o siluetă lângă mine, nu-mi dau seama imediat cine e. Încerc să îmi fac imaginea din fața ochilor lucidă, și observ că persoana de lângă mine e mama. E împreună cu un bărbat? Cine e acest bărbat?
- Ce s-a întâmplat? De ce mă aflu aici? încerc să-i fac atenți la mine, iar mama pare atât de fericită că m-am trezit.
- Chiar nu mai ți minte? începe ea să plângă de fericire. Mă sperie când îi văd reacția asta, iar liniștea care se străpunge e înfricoșătoare.
- Tu și Damian...ați făcut un mic accident cu mașina în drum spre casă. spune bărbatul de lângă mama.
- Păi și el e bine? Unde e? încerc să mă ridic, dar nu pot.
- Nu te ridica, nu îți face bine. Trebuie să te mai odihnești până îți revii complet. mă imploră mama.
- El...e bine... spune domnul respectiv, lăsând privirea în jos.
- De ce mințiți? E grav, nu? Vreau să îl văd! ridic tonul și simt cum o lacrimă îmi curge pe obraz. Vreau atât de mult să mă pot ridica de aici, dar sunr înțepenită, nu pot să-mi mișc nici măcar mâinile.
- De ce nu mă pot mișca? Sunt paralizată? Voi rămâne așa toată viața? plâng din ce în ce mai tare.
- Nu. Trebuie doar să te liniștești, în câteva zile îți vei reveni. spune domnul, când vede că mama nu e în stare să spună nimic, începând și ea să plângă.
- Mă duc să anunț doctorul că te-ai trezit. se ridică el, mângâind-o pe mama ușor pe umăr.
- Unde e Damian? întreb aproape în șoaptă, o lacrimă gândindu-mi obrazul.
- E...e în alt salon. E bine momentan, dar încă nu s-a trezit din comă. încearcă mama să își găsească cuvintele printre lacrimi.
- De cât timp ne aflăm aici?
- De aproape 2 săptămâni.
- Și domnul acela cine era?
- E...e tata lui Damian.
- Și de ce stătea aici? De ce nu starea să se uite de fiul lui? Dacă s-a trezit? ridic tonul.
- Nu se v-a trezi foarte curând. E într-o situație puțin mai gravă decât a ta.
- Cât de gravă? Se mai trezi nu? O să-și revină? Trebuie să-și revină, nu mă poate lăsa singură.
- Tu trebuie doar să îți revii, situația ta a fost mai bună de la bun început, în comparație cu a lui. De la bun început am știut că relația voastră nu e ok. își întoarce privirea.
- Ce vrei să spui cu asta? mă încrunt la ea. Simt cum de nervii provocați de ea mă încurajează să-mi pot mișca corpul.
- Uite...ar trebui să încheiați relația asta. Nu v-a merge. Nu îți face bine, uite în ce situație te-a adus!
- Nu pot renunța acum la el, mamă!
- Ajunge, nu vă mai vedeți! E ultimul meu cuvânt! ridică ea tonul.
- Nu-mi spui tu pe cine să iubesc. țip la rândul meu.
- De ce vrei să mă superi?
- De ce nu vrei să întelegi că îl iubesc? Crezi că nu am văzut cum te uitai la tatăl lui, cum îți filtra cu tine și cum vă zâmbeați întruna? Nu ne puteți face una ca asta, nu ne puteți obliga să fim frați vitregi!
- Dar nu există nici o relație între mine și el! încearcă să se scuze.

Suntem opriți din ceartă de tatăl lui Damian care tocmai a intrat pe ușă, împreună cu doctorul.
- Cum te simți?" întreabă doctorul cu un zâmbet imens.
-

Bine. Când ies de aici? spun pe un ton răutăcios, fără intenție.
- Dacă totul merge bine, chiar luni. Sâmbăta și duminica nu se pot face externări.
- De ce sunteți atât de fericit că m-am trezit? Aveam șanse să mor? Iar Damian, se v-a trezi, nu-i așa? vreau să aflu cât mai multe informații de la el, întrebări pe care mama evită să răspundă.
- Tu erai într-o stare mult mai bună decât dânsul, dar cu toate cele bune, se poate să-și revină. Trebuie doar să sperăm în el, el deține decizia dacă vrea să rămână sau nu.
- Îl pot vedea? mă ridic în șezut.
- Deocamdată nu, Ioana. Odihnește-te mai întâi, poate aștepta vizita. se bagă mama în seamă. Mă uit urât la ea, asteptând răspunsul doctorului.
- Sigur. Dar nu chiar acum, mâine cred că i-ar prinde foarte bine vizita ta, poate-l convingi să rămână alături de noi. zâmbește scurt și iese din salon. Informația asta mă face să mă simt toate bine.
- Acum, dacă tot am rămas singuri, nu îmi faci cunoștință cu acest domn elegant, mamă? zâmbetul îmi iese la iveală.
- Ștefan, încântat! spune el, întinzînd mâna. Eu mă uit în continuare la mama, zâmbitoare, cu o privire subtilă, apoi mă uit la omul de lângă ea.
- Ioana, de asemena! Dar nevasta dumneavoastră, nu a venit în vizită la Damian?
- Ioana! se bagă mama iar.
- Ce? Întrebam și eu... îmi dau ochii peste cap.
- Nu e nici o problemă. spune zâmbind către mama.
- Nu mai e. A murit acum 1 an. răspunsul lui mă sochează.
- Iertați-mă, mi-a spus ceva Damian, dar nu a spus-o cu sriozitate. Am crezut că e grav supărată pe ea încât nu mai vrea să știe de ea.
- E în regulă, m-am obișnuit cu Damian și subiectul ăsta, nu are obișnuința să spună la nimeni, e un subiect fragil pentru el, încă nu a trecut cu totul peste.

S-a făcut seară. Am rămas singură, mama și Ștefan au plecat acasă de câteva ore bune.
Mă gândesc să merg la Damian, dar nu știu în ce salon e și mai am puțin din perfuzie. Dar nici o problemă, când vine asistenta o rog să mă conducă la salonul unde se află.
Mă așez pe patul lui, foarte aproape de el și îl iau în brațe. Timp de jumătate de oră stau așa, nemișcată, povestindu-i ce s-a întâmplat azi. Am impresie că el, chiar și în starea în care e, mă simte lângă el, mă aude și ar vrea nespus de mult să îmi dea convingerea că totul v-a fi bine. Sper ca totul să fie bine și să se rezolve, să se trezească cât mai repede. Îmi e dor de el. 
Liniștea e conturată de aceeași asistentă care m-a adus aici, venind să mă trimite în salonul meu pentru un ultim tratament pe ziua de azi.