doar un simplu party?

41.

14 martie, ora 10:00

- Trebuie să ne împachetăm lucrurile. spune Damian imediat după ce vede că mă trezesc, el împachetând deja câteva lucruri, pe care consideră că nu le mai folosim până la plecare.
- Deja?
- Da, din păcate. Și eu aș mai fi stat încă 2 zile, nu numai tu. Dar asta e, n-avem ce face.

[.....]

- Pot să știu ce dracu ai? mă întreabă Damian în mașină.
- Nu am nimic, pe bune...
- Încetezi să mai faci mișto de mine? Azi nu ai zâmbit nici pe jumătate, aveai privirea pierdută, îți vorbeam și răspundeai cu monosilabe. Nu ai zâmbit, doamne iartă-mă, tu nu ai zâmbit. Iar tu zâmbești mereu, chiar și atunci când totul merge de rahat. Să nu-mi zici mie că erai obosită sau cine știe ce că știu că nu e adevărat. Cedezi, așa-i? De ce dracu te mai întreb, normal că cedezi. Dar știi ce? Eu sunt mereu aici, te voi ajuta, așa cum am promis. Voi strânge bucățelele tale și le voi împreuna. Va fi bine. Îți primit. zâmbește și îmi cuprinde mâna în palma lui uriașă. Zâmbesc scurt și îmi întorc privirea pe geam, la pajiște minunată de lângă noi.
- Vrei să mergem acolo? întreabă Damian când vede că nu mai îmi desprind ochii din a admira peisajul din dreptul meu.
- Hm? mă întorc la el cu o privire nedumerită.
- Scuze, dar nu am fost atentă la ce ai spus. adaug imediat.
- Vrei să mergem pe pajiște? Să ne mai relaxăm? repetă Damian.
- Și cum ar trebui să trecem cu mașina de șanțul de lângă stradă? O să ne prăbușim. Iar aici nu o putem lăsa căci încercăm circulația.
Nu mai spune nimic, gândindu-se la o soluție mai simplă de a ajunge acolo.
- Uite, acolo! E o cărare. Putem coborî cu ușurință cu tot cu mașină. spune mândru de el că a găsit soluția, fapt ce mă amuză extrem de mult.
Parcăm mașina în mijlocul pajiștii și începem să alergăm printre miile fire de iarbă crescute aproape până la coatele mele, făcându-ne loc printre ele și lăsând în urma noastea ca o cărare foarte subțire. E atât de plăcut și liniștitor sentimentul ăsta, încât l-aș repeta iar și iar, până aș îmbătrâni. Aș putea trăi aici, izolată de lume, cu o stradă la kilometrii depărtate, pe pajiștea asta infinită, cu lacul la care tocmai am ajuns și persoana asta minunată care se află lângă mine. Asta cred că ne-ar face cel puțin mai bucuroși ca de obicei, fără oameni negativi în jur, fără răutate, fără suferință și fără ură. Cu ocazia asta ne-am mai reveni din nebunia din jur, ne-ar ajuta să nu înnebunim de tot.
Revenind din acest vis, ne întindem lângă lacul pe care tocami l-am descoperit și ne bucurăm de sunetele pe care le scoate natura. E un cântec atât de frumos, care mă liniștește.
Damian mă trage mai aproape de el. Îmi așez capul pe umărul lui. Mă pupă pe frunte.
Nu ne dăm niciunul seama când trece timpul atât de repede pe lângă noi numi în momentul în care vedem că seara ne-a luat prin surprindere.
Ne îndreptăm spre mașină pentru a pornii din nou la drum. Bucuria noastră e că nu mai avem decât douăzeci de minute până la intrarea în orașul nostru.
- Rămâi la mine în seara asta? îl întreb.
- M-aș duce acasă, că de mult n-am mai fost. Nici nu mai știu cum îmi arată camera mea.
- O poți vedea și mâine.
- Mâine merg să dau probele alea la chitară, să văd dacă mă primesc în trupă. Iar tu parcă spuneai că mergi să te înscrii în clubul de carte, nu?
- A, da. spun entuziasmată și necăjită în același timp. Am emoții pentru mâine, îmi doresc să intru în club, la fel și el în trupă, dar dacă vom fi amândoi admiși, vom petrece din ce în ce mai puțin timp împreună și asta mă îngrijorează. Tocami ce ne mai revenisem și noi din toate problemele. Dar cum ar spune și Damian: ne vom descurca cumva.