doar un simplu party?

46.

18 aprilie 2020

A trecut o lună. Timp în care eu am rămas însărcinată din greșeală, sarcină care a luat sfârșit destul de repede. Eram de comun acord să păstrăm copilul, chiar dacă suntem prea tineri, dar aveam susținere din partea părinților. A trebuit neapărat să fac avort din pricina faptului că fătul avea probleme grave, iar dacă mu făceam asta riscam să mor cu el în burtă. Sau mai era posibilitatea de a muri doar el în pântec, iar la scoaterea lui riscam să am probleme grave, după care se ajungea tot la moartea amândurora. Norocul meu - într-un fel - a fost că am aflat la timp. Pe de altă parte, eu și Damian am suferit groaznic după perioada asta, și o facem și în momentul de față, doar că nu cu aceeași intensitate.
- Cum ar fi să adoptăm un copil. întreabă Damian.
- Nu sunt de acord cu asta, știi bine. Am mai vorbit despre asta, am crezut că am încheiat subiectul.
- Măcar facem o vizită la orfelinat să ne facem o idee.
- Le dai speranțe false copiilor care chiar își doresc să plece de acolo.
- Poate te atașezi de vreunul și îl luăm acasă.
- Damian! Nu aș putea face asta. Plus, ar trebui să luăm un copil nou-născut ca să-l crești cum vrei tu. Nu m-aș împăca cu ideea să-l mint pe copil, care oricum nu are nici o vină, că sunt mama lui, iar apoi, după un timp îndelungat să-i spun că e adoptat. Ar intra bietul de el în depresie, fuge de acasă, o ia pe căi greșite, ce faci după? ridic puțin tonul.
- Nu m-am gândit la asta... își lasă privirea în pământ.
- Uite că eu am făcut-o. spun puțin îngâmfată.
- Hai aici! merg să-l iau în brațe după ce-mi dau seama că am fost prea răutăcioasă. În perioada asta ar trebui să ne fim alături, nu să mă comport așa urât căci nu numai eu am trecut prin experiența asta.

[.....]

Suntem în fața orfelinatului. Am acceptat și treaba asta, măcar să-mi fac o idee cum m-aș înțelege cu copii mici, dar nu am de gând să iau acasă pe nici unul dintre ei, oricât de simpatici mi s-ar părea. Nu sunt de acord. Damian mă prinde de mână, ne zâmbim scurt și ne îndreptăm spre ușa principală.

[.....]

Spre marea mea surprindere m-am înțeles bine cu aproape toți copii, înafară de cei puțin mai măricei și triști din cauza abandonării de către părinți.
În apropierea mașinii izbucnesc într-o criză de plâns urâtă. Cu toate că mă abțineam să nu plâng, nu am mai putut ține în mine. Reacția lui Damian mă amuză puțin, fiind foarte șocat, dar nu mă amuză îndeajuns încât să mă pot oprii din plâns. Vine și mă strânge în brațe în secunda următoare.
- Sunt ok, hai să plecăm. spun în timp ce-mi șterg lacrimile.