Prințesă de cartier

15. Mai lasă-mă cu stelele tale!

Când am deschis ochii, m-am trezit într-un fel de închisoare , și mai rău decât atât, în brațele lui Bel. Dormisem cu capul pe el mai ceva ca pe un ursuleț de pluș și mi se făcuse greață, mai tare decât în toată viața mea.

-Yacc! Țip eu în timp ce îl împing pe Bel deoparte. El se trezise speriat.

-Ce dracu! De ce mă împingi?

-Erai lângă mine!

-Crezi că eu am vrut?!

-Păi.. Da!

-Oh, stai liniștită! Nu-mi plac panaramele!

_Dacă mă mai faci o singură dată panaramă, o să îți mănânci creierul la cină! Dar păcat că nu ai unul!

-Iar al tău pare cam mucegăit! Replicile astea le dădeam și eu în clasa a doua!

-Să le aud pe ale tale atunci!

-Nu se merită.

-Mă cam plictisești.

-Ești fraieră!

_Tu ești un prost!

-Vaco!

-Porcule! Ești un porc!

-Capro!

-Mandarino!

-Mandarină?!

_Scuză-mă, am rămas fără jigniri.

-Eu ți-aș mai putea spune încă o mie..

-Oh, nu mă prov...

-As?! Zise el schimbându-și tonul în următoarea secundă.

-Ce?! Zic eu păstrându-mi același ton.

-Privește în jos.

Dintr-o dată am simțit ceva rece și umed la picioare. Era apă. Începuse să crească și să tot crească până ne ajunsese la genunchi.

-Grozav! Mă enervez eu. Minunat! Ai vreo idee?

-Trebuie să fie o cale de ieșire!

-Nici nu știu ce e mai rău : faptul că o să mor înecată sau că sunt închisă aici cu tine.

-Aș paria pe al doilea! Zâmbi el în timp ce căuta ceva, habar nu am ce.

-Îmi bag piciorul! Mă așez eu cu nervii la pământ pe patul de paie negre și uscate. La fel ca pe insulă, totul era negru și mort însă Bel părea destul de viu. Pot spune că era cel mai colorat dintre toți ceilalți.

El se apropie ușor de pat și se aplecase ca să mă vadă mai bine, în timp ce eu stăteam întinsă și așteptam să mă înec.

-Tu chiar renunți de la primul impuls?! Zice el urmărindu-mă cu o privire intensă. As pe care o știu eu, nu renunță atât de ușor!

Pentru câteva secunde, atitudinea lui mă uimi. Nici ăsta nu era Bel pe care îl știam eu. O fi având apa asta ceva magic sau știu eu...

Nu știam ce să spun. Priveam tavanul închisorii și mi se păruse că văd ceva ciudat.

-Bel, zic eu sărind brusc din pat. El tresări. Acoperă fereastra!

-E doar o fereastră amărâtă. Știu că îți place întunericul dar nici chiar așa.

-Bel, acoperă fereastra odată!

După ce îmi îndeplinise dorința, tavanul capătă o altă formă, cea a unui cer înstelat într-o noapte de vară. Era uimitor. Stelele erau așezate atât de precis și se vedeau mult mai îndeaproape.

-Observ că îți place să admiri stelele dar noi ne vom îneca imediat, As! Apa e deja aproape până la gât.. Se pare că nu ne vom mai vedea și nu vom mai vedea nimic vreodată.

-Bel, asta e! Țip eu fericită, neatentă la testamentul lui.

-Ce?! Că ne vom îneca și că nu vom mai vedea nimic niciodată?!

-Uite. Îi explic eu în timp ce îi arătam stelele fosforescente de pe tavan. Noi suntem. Chiar noi doi.

-Eu văd doar reflexia unor stele amărâte. Haide, As, termină cu prostiile măcar în ultimul moment din viața noastră. Mai bine lasă-mă să fiu liniștit!

-Nu credeam că Belus renunță atât de ușor.

-Ușor?! Apa îmi e până la bărbie!! Așa că dacă ai să spui ceva, spune-o acum!

-Constelațiile. Țip eu grăbindu-mă, realizând că în mai puțin de un minut o să rămân fără aer. Atria și Betrux, constelațiile din sud, deși se află în același punct cardinal ele nu se întâlnesc niciodată. Și privește, s-au întâlnit. Dar nu suficient de mult.

-Astria și Be.. Cum?! Ce legătură au cu noi?! As, ești o nebună!

Apa ne ajunsese deja până la buze.

-Bel, te rog să mă asculți o dată în viață.

-Ești nebună. Nu am de gând să te mai ascult. Mai lasă-mă cu stelele tale!

-Taci și să...

-Ce să fac?!!

Apa umpluse toată încăperea iar noi aproape că rămasem fără aer. Nu reușisem să termin propoziția. Nu prea am eu cine știe ce rezistență la apă dar aveam încredere că băieții sunt mai puternici. Dintr-o dată, cu ultima suflare pe care o mai aveam, am simțit buzele fierbinți a lui Bell care îmi oferiseră mie tot oxigenul său.

Ne-am trezit într-o junglă neagră care părea să semene cu insula precedentă.

-Bel, ai reușit! Îi spun eu fericită, de aproape că era să îl îmbrățișez. Dar de unde ai știut că trebuie să mă săruți?

-Să te sărut?! Nu voiam să te sărut. Yac!!! Doar că te văzusem așa.. fără aer. Și voiam să îți dau din ce mai aveam eu.. O idee care nu pare atât de bună dacă mă gândesc acum.

-Se pare că până la urmă nu mă urăști atât de tare precum credeam.