Prințesă de cartier

37. Oricum aleg, tot egoistă ies din ecuație

Am fugit din casa canibalilor ca un hoț, sau mai rău decât atât, ca un criminal însetat. Simțeam că mă pierd. Nu știu exact dacă mă pierdeam pe insulă sau dacă am pierdut ultima fărâmă de bunătate din mine. În fine, în drumul meu am dat peste alți oameni ciudați care păreau să prăjească carne la un foc uriaș. Întrebarea mea era de ce era carnea aceea. Dar mai conta? Îmi era extrem de foame, și aveam la mine doar trei cuțite și un pistol. 

-Mâinile sus! Am strigat eu după ce mi-am făcut intrarea. Ei nu păreau să înțeleagă nici ce spun dar nici că îi amenințam cu un pistol. Le-am arătat prin gesturi că trebuiau să ridice mâinile. Ok, nu vreau să vă rănesc, vreau doar să iau câteva bucăți de carne.

M-am apropiat ușor de cărnurile care erau deja gătite, fiind cu ochii în patru. Atunci am observat că era un grup de copii de vreo 15-16 ani, care semănau izbitor cu Augusthus. Când m-am îndepărtat ușor de ei, am simțit două mâini mari care mă prindeau de gură ca să nu țip și tot ce am văzut mai apoi a fost un sac negru pe capul meu. Halal plan, ce să mai zic!

M-au transportat un drum lung pe umerii unuia dintre ei, legată bineînțeles și de mâini și de picioare. Îmi luaseră și rucsacul, iar eu nu mai aveam absolut nimic. Mă omora gândul că nu voi reuși să îl salvez pe Patrick la timp. Când am ajuns, m-au trântit pe jos după care m-au dezlegat și mi-au luat sacul de pe față. Eram într-o cameră ciudată, uscată, plină de pământ, în care erau încă vreo 40 de oameni care stăteau fiecare pe patul lui jegos. Parcă se temeau să facă vreun pas. Bărbatul uriaș care mă aduse arăta groaznic. Avea multe tăieturi pe față și pe întregul corp. Îmi arătase patul, după care se retrase cu brutalitate și încuie ușa în urma lui.

-As ?! Când mi-am întors privirea l-am văzut pe Bel. Nu pot descrie bucuria din acel moment ! Parcă se dezghețase cel mai profund țurțure din inima mea. Aproape că nu îl recunoșteam. Avea hainele rupte și foarte murdare, îi crescuse barbă, era rănit și avea o mulțime de cicatrici pe care nu le avuse înainte.

-Bel ?! Am sărit spre el și l-am îmbrățișat. Cred că nu mai făcusem asta de când aveam 13 ani, pe vremea aceea foarte ciudată și apusă când eu și Bel ne iubeam. La fel, el părea prea surprins de gestul meu iar mie îmi era foarte rușine că făcusem asta. Nu știu dacă era o repulsie față de mine, dar amândoi ne simțeam stânjeniți.

-Ce cauți aici ? Îl întreb după câteva momente pe care voiam din toată inima să le uit.

-Aș putea să te întreb același lucru ! Zâmbi el. 

-Păi după ce am fugit de voi m-a răpit un ciudat și m-a adus aici. Zic eu sărind peste părțile interesante. 

-Eu eram cu Patricio. Am plecat în căutarea ta. Nu știu, îmi amintesc doar o ceață roșie și apoi m-am trezit aici.. Nu l-am mai găsit pe Patricio nicăieri.

-Ați plecat după mine?! Îl privesc eu uimită. De ce ați face asta?

-Pentru că indiferent ce ai făcut ești prietena noastră ! Înainte să spun cât de șocată sunt că am auzit vorbele astea din gura lui, el mă opri. Și îmi pare rău cum am reacționat ! Trebuia să te cred, As ! Știu că nu ai face una ca asta ! Și mai ales unui prieten.

Roro: Ăsta e chiar Bel?

Bax: Trebuie să recunoaștem, Bel se pricepe să joace teatru!

-Mă crezi ?! Spun eu nedumerită. Bel, te simți bine ?

-Lăsând la o parte faptul că sunt închis aici și folosit pe post de momeală, da. Zâmbi el.

-Oricum nici eu nu mai știu ce să cred despre mine. Mă întind eu în patul ăla tare ca piatra, în timp ce el stătea lângă mine. Nu mai știu cine sunt, Bel! 

-Ești As! Nebună, deșteaptă, drăguță, rea, arogantă și neînțeleasă. Zâmbi el.

Am început să râd. Bel chiar avea dreptate.

-Ai uitat să adaugi târfă și criminală. Zâmbesc și eu, lovindu-i ușor brațul.

-Nu mai folosesc cuvinte fără dovezi. Spuse el hotărât.

-Bel, ce s-a întâmplat cu tine ? Spun eu amuzată de situația în care mă aflam.

-Să zicem că experiența asta m-a schimbat. Mă privi el serios. 

-Ce v-au făcut aici ? Întreb eu curioasă de efectul neîndoielnic al „experienței".

-Mă refer la toată călătoria asta. Când am văzut-o pe Monika așa... mi-am dat seama că ăla puteam fi eu, în orice clipă. Sau dacă nu  veneai să mă salvezi atunci în adâncul mărilor, puteam fi mort. Nu puteam ieși fără un portal. Regret că am vrut să te las acolo ! Eram obsedat să mă salvez pe mine însumi. În astea două săptămâni m-am tot gândit de ce ai venit să mă salvezi pe mine și nu pe persoana pe care știm cu toții că o iubești. 

Înainte să încerc să neg, Bel mă opri. Chiar nu-mi venea să cred cât de mult s-a schimbat. Aproape că îmi venea să urăsc varianta asta bună și sinceră a lui Bel.

-Ți-am mai zis. Am simțit o datorie față de tine. O datorie pe care o am față de toți din Falling Stars. Mai nou și din Power Stars. Zâmbesc eu.

-Dar totuși m-am comportat oribil cu tine înainte să ne despărțim pe Insula Dorințelor Sfărâmate. Și îmi cer scuze.

-Știi că nu îmi plac scuzele. Și nu a fost vina ta! Spun eu calmă, privindu-l în ochi. Toată viața am urât egoismul și mi-am dorit că orice aș face în viață să nu aleg calea egoistă. Dar oricum aleg, tot egoistă ies din ecuație. Nu știu ce să mai aleg, Bel!

-Ridicați-vă! Intră cu brutalitate pe ușă unul dintre oamenii ăia cu multe cicatrici. E timpul să fi-ți vânați!