Prințesă de cartier

35. Am fost doar o păpușă pentru tine

-Băieți?! Am reușit!!! Suntem aici!
M-am trezit la malul mării, pe nisipul murdar de alge și de oase care habar nu am de cât timp erau acolo. Nu știu cât am fost leșinați dar miroseam groaznic, a mucegai amestecat cu o esență putredă. Bel și Patricio erau alături de mine, am încercat să îi trezesc gâdilându-i, lovindu-i, țipându-le în urechi, până am reușit. 

-Am ajuns?! Se trezise Patricio ca după un șoc drastic. 

-Nu am murit?! Se trezise și Bel care își admiră propriul corp, uimit că încă e în stare optimă. Nu am murit!! Țipă el fericit ridicându-se în picioare și veni la mine, mă luase pe sus, mă învârti ca un nebun în aer până la al 15-lea strigăt de disperare și fericire, când în sfârșit m-a lăsat jos. Oricum era ciudat. M-am retras câțiva pași înapoi.

Dar Patricio ne curpă imediat fericirea.
-Ce culori vedeți?

-Normal. Răspund eu.

-La fel. Spuse Bel.

-Atunci nu poate fi Insula Dorințelor Sfărâmate. Ar fi fost imposibil să ne întoarcem de unde am plecat. Vârtejul Iubirii Pierdute ne-a adus altundeva.

Nu știam dacă să fiu bucuroasă sau să mă enervez. Prefer amândouă simultan. 

-Poate și Patrick a ajuns aici. Spun eu încercând să îmi găsesc o motivație interioară.

Am mers ceva timp pe insula asta pustie care părea să nu se mai termine. Erau doar nisip, oase vechi de sute de ani, din loc în loc pași aproape șterși a unor animale ciudate, deși nu părea că ar exista vreo urmă de viață. Spre seară, am campat într-un loc mai retras. Ne-am instalat corturile pe care ni le pusesem cu noi, am mâncat puțină carne pe care am furat-o de la Rick din iaht, la lumina focului puternic pe care îl aprinse Bel.

-Credeți că vom scăpa cu viață? Aruncă Bel aleatoriu această întrebare care părea să îl scormonească pe dinăuntru de ceva timp.

-Când ne-am angajat în această călătorie, am știut, cu cea mai mare precizie, că va exista și varianta asta. Spun eu realistă și rece, cu o ușoară duritate în voce, în contrastul focului ce ardea himeric.

-Poate. Spuse Bel puțin temător. Dar nu știam ce avea să se întâmple cu echipa, cu prietenii noștri, cu lumile paralele și toate porcăriile astea în care nu aș fi crezut niciodată. 

-Ce a fost, a fost! Zic eu foarte detașată. Mergem mai departe și aia e !

-Un sfat foarte bun! Zâmbi Patricio de cealaltă parte a focului. Ar trebui să îl urmezi!

Când a fost rândul meu de gardă în fața cortului, am stat toată noaptea și m-am gândit la ce a vrut să spună Patricio. Poate se referise la Patrick, pe care el îl credea mort și după care am pornit să îl găsesc, poate era o aluzie la relația dintre mine și el, că ar trebui să uit totul și să încerc să îl iubesc sau poate se referea la părinții mei și la faptul că această călătorie a însemnat pentru mine doar să descopăr adevărul.. Însă am descoperit și alt adevăr, unul de care eram sigură că nu există. 

Dimineață, când am deschis ochii, am simțit cum sângele îmi îngheață în vene, cum toate organele mele se opresc și cum respirația mi se taie brusc, ca un vânt rar prin deșert. În fața mea, la vreo 3 metri, stătea un cadavru plin de sânge pe care stăteau o grămadă de muște și de insecte. Și mai rău decât atât, pe pistolul cu care adormisem în mână, aveam urme de sânge, la fel și pe tricou. M-am apropiat de cadavru cu cea mai mare reținere din toată viața mea, l-am întors cu fața în sus, și am recunoscut-o. Era Monika. Probabil venise după noi, iar eu o ucisesem ? Nu îmi amintesc nimic din toate astea! Atunci Bel și Patricio ieșiseră din cort și mă surprinseră în flagrant. Plină de sânge, lângă un corp plin de sânge. Cu un pistol în mână, lângă un corp care fusese împușcat mai întâi în burtă, și după în cap.

-Astrid?! Țipă Patricio speriat.

-As?! Era uimit Bel.

-Băieți, nu am făcut nimic! Trebuie să mă credeți! Încerc eu să îi calmez.

-Aia e... Se apropie Patricio câțiva pași ca să vadă mai bine. ..Monika?!

-Da.. Încerc eu să explic și mă apropii ușor de ei.

-Stai departe de mine! Țipă Bel înfiorat de scena din fața ochilor lui sau de mine.

-Astrid, ce ai făcut? Mă privi Patricio derutat. Asta ești tu? Spuse el cu lacrimi în ochi. Am iubit un om ca tine?

-Ești un monstru! Țipă Bel distrus, după care fugii în cort.

-Patricio, spun eu speriată, doar tu poți să mă crezi. Te rog, nu am făcut nimic ! Adică nu îmi amintesc nimic!

-Cum poți să spui că nu ai făcut nimic când nu îți amintești nimic?! Încercă el să înțeleagă.

-Știu că nu aș face așa ceva niciodată! Și tu trebuie să știi asta!

-Astrid, am încercat toată viața mea să te înțeleg. Am încercat să înțeleg de ce m-ai ignorat, de ce m-ai dat deoparte, de ce ai fost mereu ironică cu mine, de ce ai sărutat alți băieți în prezența mea, de ce am fost doar o păpușă pentru tine. Am acceptat fiecare vorbă spusă, fiecare cuvânt aruncat, fiecare dată în care eu îți dovedeam că te iubesc iar tu te jucai cu mine, am acceptat , ok ?! Am încercat să te înțeleg. Dar nu mai pot, Astrid. Nu mai pot iubi un monstru ca tine !