Prințesă de cartier

28. Morții mă-tii, Poseidon!

-Grea alegere! Îmi spuse sirena după ce Patrick plecase. Se pare că ascultase totul.

-A fost alegerea lui. Răspund eu înțepată.

-Atunci el nu avusese de ales. Dar acum tu ai.

-Să trecem la ce avem de făcut. Spun eu sărind peste acest subiect cu alegeri. Ce trebuie să fac?

Ea zâmbise.
-Nu te-ai schimbat deloc după experiența cu fratele tău Silver, nu-i așa?

-Ce e de schimbat la mine? Râd eu. Și de unde știi tu de Silver?

-Eu știu mai multe decât crezi. Și poate că ar trebui să începi de la a nu-ți mai nega sentimentele.

-Poate eu nu am sentimente. Răspund eu convinsă. Dacă tot știi atâtea, ar fi trebuit să o știi și pe asta.

-Credeai că nu iubești pe nimeni, așa i-ai spus lui Silver dar la final ai realizat până și tu cât de mult îl iubești. Eu nu știam cu ce ar trebui să îi răspund sirenei ăsteia enervante. Dar e în regulă, continuă ea. Iubirea cere sacrificii, dar nu și egoism. Poate că totuși te-ai schimbat.

-Acum îmi spui ce am de făcut?

-Sigur. Zâmbi ea. Întâi vino în apă și bea poțiunea asta. Te va face sirenă.

-Oare cum e să fii sirenă?

-Vei afla imediat.

După ce am băut poțiunea am simțit o durere profundă zvârcolindu-mi întregul corp. La fel ca un virus letal. Uitându-mă în jos, în loc de picioare mi-a apărut o coadă neagră (bineînțeles) plină de solzi și foarte umedă. Se simțea extrem de ciudat.

-Intră repede în apă.

-Ce culoare are coada mea? Întreb eu curioasă. Eu văd doar negru.

-Asta rămâne surpriză. Zâmbește ea.

-Nu-mi plac surprizele. Zic eu dezamăgită. Măcar e neagră?

-Hai să trecem la lucruri mai importante. Spuse ea citându-mă. Uite acest ceas. Îmi puse un ceas ciudat pe mână.

-Nu știam că și sirenele folosesc tehnologie. Mă preocup eu de alte chestii ca și cum în două zile nu am muri cu toții.

-Acesta îți va arăta cât timp ai să îl scoți pe Belus de acolo și să te întorci înainte ca insula să fie distrusă. Spuse ea ignorându-mi întrebările care nu au legătură cu planul.

-Dacă insula va fi distrusă tu ce vei face? Întreb eu de asemenea, curioasă.

-Mă descurc. Zâmbi ea. Acum vino după mine.

-Să înot? Spun eu speriată. Nu știu să înot.

-Dai din coadă și din mâini. Acum ești sirenă, poți respira sub apă.

După aproape 50 de minute de înotat, m-am gândit să o întreb:

-De ce mă ajuți? Și mai ales de ce vrei să îl salvezi pe Bell?

-E o poveste lungă.

-Am timp. Zic eu uitându-mă la ceas. Mai exact 11 ore și 10 minute.

-Tatăl lui Belus mi-a salvat viața cândva. Zise ea. Și nu doar mie. Tuturor ființelor mării.

-Tatăl lui Bel? Zic eu uimită. Era mort dinainte ca el să se nască.

-De fapt a murit acum 5 ani.

-Imposibil. Spun eu profund uimită. Bel e orfan. A fost mereu orfan.

-Îmi pare rău că Belus a crescut singur dar tatăl lui avea anumite îndatoriri.