Prințesă de cartier

39. Iubirea și moartea au o teribilă asemănare

A trecut mai bine de o lună iar speranțele mele că l-aș mai găsi vreodată pe Patrick, s-au ofilit una câte una. Bel îmi salvase viața de mai multe ori decât mi-am salvat-o eu însumi. Nu am mai auzit nimic de Patricio sau de ceilalți. Eram captivi într-o lume în care domnea haosul iar eu nu eram, nici pe departe, regina. O veste destul de îmbucurătoare, aș spune.

Zilele trecute am cunoscut, printre atâția prizonieri încruntați și vigilenți, un băiat de vreo 17 ani care îmi povestea zi de zi un plan diferit de a ieși de aici. Ascultam cu plăcere, încercând din răsputeri să îmi imaginez cum arată libertatea. El visa în continuare, avea vise care păreau să îl ducă departe, însă rămâneau doar vise. Nu a îndrăznit niciodată să pășească mai departe de ele. Și era de mai mult timp aici, de când era copil.

-Nici nu mai știu unde m-am născut. Îmi spuse el într-o zi, privind pereții mucegăiți care ne limitau libertatea. Nu mai știu cum arată mama, tata, sora mea mai mică. Probabil că m-au uitat demult. Nu mai știu cine am fost sau cine sunt. Tot ce mi-a rămas e un instinct bun, care îmi spune că trebuie să supraviețuiesc.

-Rodriguez, îi spun privindu-l cuprinsă de un fior rece, dacă te ajută să te simți mai bine, am ucis. Sunt o criminală. Toată viața m-am comportat oribil cu persoanele din jurul meu. Măcar tu ai un suflet curat. Poate o să îți găsești drumul cândva.

El nu era deloc uimit, precum mă așteptam. Nici măcar nu m-a privit acuzator.

-Viața e cel mai scump lucru pe care îl poate avea cineva. Spuse el filozofând. Banii pot cumpăra totul, Astrid. Dar nu pot cumpăra viața și iubirea. Ascultă-ți instinctul, e bine să o faci. Uneori ucidem ca să ne apărăm. La urma urmei cu toții suntem animale. Iubirea și moartea au o teribilă asemănare și totuși se resping constant una pe cealaltă : ambele sunt calea spre infinit, însă ori iubești, ori mori. Nu le poți face pe ambele deodată! Așa că Astrid, te mai întreb o dată, tu ce vrei?

M-am gândit câteva zile bune la întrebarea lui Rodriguez, la ce puteau să însemne toate acele propoziții profunde. Știam că fiecare cuvânt era o amprentă ingenioasă ce va lăsa urme în sufletul meu. Dar poate Rodriguez era nebun. Poate s-a țicnit de atâția ani de când stă aici. Poate că o să ajung și eu așa.

Între noi doi începuse să se înfiripe o conexiune stingheră, aș spune. Rodriguez făcea parte din echipa mea de luptă și petreceam mult timp împreună. Bel părea extrem de iritat de aceste lucruri și încerca să mă țină pe cât posibilul la distanță de Rodriguez.

Într-o seară când ceilalți prizonieri erau la dușuri, eu și Rodry ne-am furișat într-un loc retras, o cămăruță separată goală, cu un pat și un dulap. Știam că mă vrea. Avea o privire adâncă, ca un leu care tocmai a găsit prada și e gata de atac. El mă sărută ușor pe buze, jucându-se cu mâna prin părul meu.

-Instinct de bărbat, mm? Îi spun eu după ce am observat că el se retrase ușor înapoi.
Mă privi mult mai atașat, mult mai sentimental decât în minutele trecute. Simțeam că își căuta adânc cuvintele potrivite și de aceea a așteptat câteva clipe ca să le găsească.

-Eu te plac, Astrid. Spuse el la un moment dat. Te plac pentru că ești frumoasă, ești deșteaptă, ești nebună. Te plac pentru caracateurl tău arogant, dur și totodată drăguț. Dar tu nu poți să mă placi! Nu ai cum să te îndrăgostești de altcineva dacă te-ai detestat pe tine însăți toată viața!

-Nu mă detest! Răbufnesc eu după câteva clipe. Nu mă detest! Nu mă detest!

-Vezi? Zise Rodry de parcă citea dincolo de aparențe. Ți-ai repetat de atâtea ori lucrul ăsta încât ai început să vorbești ca și un robot. Poți minți pe cine vrei tu, Astrid. Dar nu te poți minți singură!

-Acum că ai încetat cu toate afirmațiile filozofale, spun eu plictisită de situația în care mă aflam, poți să mă săruți?

-Fie cum vrei tu! Zice el observând că nu poate trece mai departe de firea mea încăpățânată.

Se apropie de mine și mă sărută dulce. Dar aceste clipe nu duraseră mult pentru că ușa se auzi trântindu-se. Ne-am speriat îngrozitor. Dacă erau oamenii cu cicatrici, eram morți.

-As?!

-Bel, ce naiba cauți aici?! Răspund eu nervoasă dar totodată ușurată că era Bel.

-Știi că dacă vă prinde cineva aici...

-Suntem morți. Da, știu, Bel. Mersi de pont. Acum pleacă!

-Așa crezi că o să îți vindeci inima? Se apropie Bel de noi și mă privi cu o subtilă compătimire. Sărind în brațele altcuiva?! Asta nu e o soluție, As!

-De când îmi spui tu care e soluția potrivită și care nu?! Și mai exact de când îți pasă ție, Belus?!

-Dacă eu am reușit să mă schimb, poți să o faci și tu! Dar punând sare peste rană nu faci decât să te doară mai tare! O să îl găsim pe Patrick, îți promit! O să ieșim de aici, As!

-Spuneai că nu mai arunci cuvinte fără dovezi, Bellus! Îl privesc eu profund iar el nu mai știa ce să spună.

-Frate, las-o în pace dacă nu vrea! Interveni și Rodry arzător, într-un final.

-Tu să taci! Se enervă Bel și în două secunde îl prinse de gât și îi dăduse trei pumni în maxilar.

-Bell, oprește-te! Țip eu speriată încercând să îl opresc. Bel!!!! L-am luat repede de mâini și el s-a oprit. Mi-a mângâiat ușor obrazul, după care l-a scuipat pe Rodry și i-a mai dat câteva picioare în coaste.

-Noi doi avem de discutat! Se întoarse Bel spre mine, mă luă pe sus și mă du-se înapoi în cameră. Ceilalți nu veniseră încă.

-Chiar a trebuit să te bagi?! Îl privesc eu iritată.

-Nebuno! Zâmbi el euforic. Părea că în ochii lui se scurg cele mai profunde sentimente de liniște. Vino aici, bestiuță! Sări pe mine să mă strângă în brațe.

-Bel, nu! Nuu!! Nu-mi plac îmbrățișările!!