Prințesă de cartier

38. Criminală neînțeleasă/ târfă fără suflet

-Ce să fim?! Îl privesc nedumerită pe Belus care părea extenuat de tot ce se întâmpla aici.

-Nu ți-am zis?! Mă privi el într-un final. Ne folosesc pe post de momeală. Ne duc într-o pădure secretă, pe care vor să o traverseze din cine știe ce motive. E plin de ființe stranii și înfricoșătoare acolo! Chiar nu mai vreau să merg!

-Grăbiți-vă!! Țipă omul cu cicatrici la noi. Doar vocea lui te bagă în sperieți. Am simțit un fior rece și apăsător, ce îmi traversa agresiv șira spinării.

Ne-au dus pe toți din camera respectivă spre o poartă imensă, închisă cu 5 lacăte. În timp ce unii din ei le deschideau, ceilalți ne-au oferit arme. Câte o pușcă pentru fiecare cu gloanțe de rezervă și două cuțite. Ne-au împărțit pe grupe de câte patru oameni, iar doi dintre ei stăteau în spatele nostru și ne supravegheau. Nu credeam că o să spun asta vreodată dar mă bucur din tot sufletul că am nimerit să fiu în echipă cu Bel.

După ce au deschis poarta, am pășit direct într-o pădure stranie. Doar atmosfera și aerul ei închis îți inspira teamă la fiecare pas. Bel îmi vorbise despre ființe înfricoșătoare, dar nu știam la ce să mă aștept. Ținând cont de ce am văzut pe insula cealaltă, puteam să văd orice aici. Pădurea era nesfârșită. Nu am mers mai mult de vreo 20 de metri, și uitându-mă în urmă, parcă restul echipelor fuseseră înghițite de imensitatea acesteia. Bel pășea cu atenție, dar în sclipirea ochilor săi am sesizat un profund sentiment de teamă. Bel se schimbase, ce-i drept. Poate pădurea asta l-a schimbat, poate tot ce a pățit până acum sau poate se prefăcea doar ca să fiu eu momeala potrivită în locul lui. Poate juca teatru doar ca să își salveze pielea, ca până acum.

-Să nu te temi! Îmi întrerupe el gândurile încrucișate. O să scăpăm cu bine de aici!

-Nu mă tem de nimic! Spun eu râzând, încercând să descopăr dacă Bel voia să îmi afle cele mai adânci slăbiciuni, să-mi câștige încrederea și mai apoi să mă nimicească prin intermediul lor.

Distrasă, nu am observat că un fel de pitic de grădină, viu, cu ochii înflăcărați și colții lungi și ascuțiți, se apropie în fugă de mine, încercând să mă muște. Bel mă dase repede la o parte și înfipse cuțitul în el.

-Nu stricăm gloanțele. Spune el în timp ce scotea cuțitul din pitic și îl ștergea de sânge.

-Nu am nevoie de ajutor! Spun eu începând să bănuiesc din ce în ce mai tare motivele ascunse ale atitudinii sale binevoitoare.

-Eu cred că ai! Zâmbi el obosit. Mai ales acum că ești la început!

După ce am mai mers o bucată bună de timp în care ne-au atacat doar pitici, un monstru hibrid uriaș se apropie de noi din ce în ce mai repede.

-E al meu! Zic eu încrezătoare, încercând să îi dovedesc lui Bel că nu am nevoie de el.

Am aruncat cuțitele în gâtul monstrului dar el tot nu căzuse. Apoi am început să trag cu arma, nimic. Monstrul se repezi spre mine și mă zgârie adânc pe spate. Bel veni în fugă și aruncă cuțitele în ochii monstrului, iar acesta, speriat, fugi înapoi în pădure.

-Ți-am spus că mai ai nevoie de practică! Spune el mândru, după care mă luă în brațe.

-Bel, mă descurc și singură!

-Nu, ești rănită, As! Zice el calm, încercând să mă convingă că e eroul meu și că are dreptate. Avem o rănită! Țipă el.

-Și ce vrei să fac eu?! Spuse amuzat, unul din oamenii care ne supravegheau.

-Să mergem la infirmerie! Nu am de gând să îmi las prietena să moară! Țipă Bel cu putere în timp ce eu îl priveam uimită.

-Ea s-a aruncat în brațele monstrului! Nu eu am pus-o! Răspunse omul cu aceeași gravitate în voce. Ce pot să-i fac dacă e proastă!

-Cum i-ai spus?! Se enervă Bel. Părea că vrea să mă arunce din nou pe jos și să sară la bătaie.

-Bel, nu e o idee bună. Spun eu în șoaptă. Cine știe ce or să ne facă.

-As, nu te pot lăsa așa!

-Voi fi bine!

Dar rana îmi sângera din ce în ce mai tare. Am amețit ușor de tot, până ce ochii mi s-au închis.

M-am trezit pe patul acela sărăcăcios din camera care avea să ne fie închisoare timp de mult timp. De data asta doar eu și Bel eram în cameră. Eu eram întinsă pe spate, iar Bel îmi curăța ușor rana.

-Te-ai trezit? Zâmbi el.

-Cum i-ai convins? Spun eu încercând să mă ridic dar durerea intensă mă opri.

-Îi fi tu o bestiuță, spuse cu un zâmbet cald, dar nu te poți vindeca chiar atât de repede!

-Nu mi-ai răspuns la întrebare.

-Nici tu nu-mi răspunzi la multe întrebări. Zise el de parcă încerca să descopere o enigmă.

-Poate unele întrebări nu au răspuns.

-Te doare? E destul de adâncă rana.

-Puțin. Sunt bine!

-Așteptam măcar un "Mulțumesc, Bel".

Îl privesc tăcută cum încearcă să scoată de la mine cuvinte pe care nu le-a auzit în toată viața sa. Deși încă îl bănuiam, Bel mi-a salvat viața din nou, cu tot egoismul său șarmic. Iar ochii lui îmi transmiteau o sinceritate intensă, pe care nu o mai văzusem de ceva timp. Poate Bel chiar s-a schimbat. Toți se schimbă în bine în afară de mine, o criminală neînțeleasă care a fost privită mereu ca o târfă fără suflet ce se joacă cu inimile tuturor. Poate, la urma urmei, asta sunt.