Prințesă de cartier

36. Nu mai știu cine sunt

Bax: As, tu ești asta? Chiar ești o criminală?

Roro: Mai taci, Bax! Nu e vina ei! Cineva i-o fi înscenat moartea Monikăi!

Bax: E o insulă pustie, Roro! Era doar ea de gardă, iar Belus și Patricio dormeau în corturi.

Roro: Poate o fi fost unul dintre ei.

Bax: Belus s-a speriat mult prea tare și e prea nătâng ca să fie în stare să joace teatru, iar Patricio e mult prea blând pentru a comite o asemenea oroare.

Nici nu știu ce mă enerva mai tare: faptul că cei doi demoni ai mei nu îmi dădeau pace, că nu îmi aminteam absolut nimic din ce s-a întâmplat aseară sau că Patricio și Belus mă considerau mai oribilă sau mai puțin oribilă decât sunt. Nici măcar eu nu mai știu cine sunt!

În timp ce ei doi se certau într-unul din corturi, mi-am luat rucsacul cu puțina hrană pe care o mai aveam, mi-am luat cuțitele, pistolul și am plecat în căutarea lui Patrick. Nu știu dacă așteptam iubirea lui Patrick odată cu regăsirea lui, dar eram sigură că nu meritam absolut nimic. Poate că universul a avut dreptate întorcându-mi toți prietenii împotriva mea și luându-mi totul. Poate că merit să nu am nimic!

Trecuseră deja zile întregi iar eu hoinăream singură pe o insulă pustie în căutarea... nici eu nu mai știu ce căutam. Rezervele de hrană se terminaseră și în jur nu era nici măcar o picătură de apă. Am adormit lângă un copac bătrân. Mă simțeam fără putere. De data asta aș fi acceptat moartea ca pe un cadou însă nu venea nici cum. Probabil că oamenii răi nu merită să moară.

M-am trezit într-un pat tare ca piatra, pereții păreau să fie de lemn iar camera era destul de îngustă. Când m-am ridicat, la masa de lângă mine am văzut că stătea un băiat de vreo 15-16 ani care avea părul blond și ochii albaștri. Îmi venea să cred că totul a fost doar un vis. Lumile paralele, vrăjitorii, fratele meu uitat, insule blestemate, niciuna dintre toate acestea nu există. Patrick e în viață, nu? O fi la bar cu băieții jucând poker.

-Te-ai trezit? Se apropie băiatul de mine în timp ce eu încercam să îmi conving monologul interior, că totul a fost doar un vis.

-Sunt acasă? Întreb eu plină de speranță, dar mai degrabă am sunat ca o nebună închisă în ospiciu de ani buni.

-Ești acasă la noi. Spuse băiatul extrem de timid, iar obrajii i se înroșeau ca doi bujori. Ești foarte frumoasă! Continuă el, abia făcând un contact vizual cu mine.

Eu am început să râd.

-Știu. Răspund eu după care mă ridic din pat și mă uit în jurul meu. Părea o locuință extrem de sărăcăcioasă. Unde sunt?! Sincer nu voiam să aflu răspunsul dar bătăile inimii mele erau mult prea încordate ca să poată întreba altceva.

-Pe Insula Vârtejului Iubirii Pierdute. Spuse el timid.

-Bloody hell... Îmi zic eu mai mult pentru mine.

-Ce ai spus?!

-Nimic.

-Vino să mănânci ceva. Când te-am găsit erai leșinată sub un copac. Ți-am dat un sirop de plante care te-a ajutat să îți revii.

-Există plante aici? Întreb eu curioasă.

-Există.

Îmi aduse o oală plină cu carne prăjită. Avea un gust deosebit. Nu mai mâncasem niciodată ceva atât de delicios.

-Ce bună e! Credeam că nu există animale pe insula asta!

-Există tot soiul de animale! Îmi răspunse el zâmbind. Cum te cheamă?

-As.

-Așa scurt? Se miră el. Eu sunt Augusthus.

-De fapt vine de la Astrid.

-Astrid?! Ce nume frumos! Înseamnă STEA, nu-i așa? Parcă îi sclipeau ochii băiatului care devenea din ce în ce mai ciudat.

-Pentru mine nu înseamnă nimic. Răspund eu sec.

-Și ce cauți?

-De unde știi că eu caut ceva? Îl întreb curioasă.

-Oricine vine pe aici caută ceva. Spune el, reușind în sfârșit să mă privească în ochi mai mult de 3 secunde.

Dintr-o dată am început să aud pași din ce în ce mai puternici, care se apropiau ușor de casă. Augusthus s-a ridicat în două secunde, și extrem de îngrijorat, mi-a spus în șoaptă:

-Ascultă-mă, As! Ai mei nu știu că te-am adus aici. Nu le plac oamenii de pe alte tărâmuri. Ascunde-te în cufărul acela mare și roșu! Orice ai auzi sau ți s-ar părea ciudat, să nu deschizi cufărul să te uiți! Așteaptă până voi veni eu să te deschid! Ai înțeles?

Augusthus îmi vorbește de parcă am omorât un om și acum trebuie să îngropăm cadavrul fără să afle cineva. Oarecum omorâsem un om. Ah, uitasem complet de asta. Deși el părea să ascundă un secret teribil, ce poate fi mai rău decât ce am făcut eu?

După ce am făcut cum mi-a zis el, am auzit pașii greoi care deja începeau să lovească podeaua veche și putredă. După voci, am descoperit că erau trei oameni care vorbeau într-o limbă necunoscută. În primele cinci minute au vorbit liniștiți, iar mai apoi unul dintre ei a început să țipe. Părea un strigăt de ajutor care la un moment dat s-a oprit. Nu am putut să nu arunc cu ochiul pentru o secundă. Spre avantajul meu, cufărul avea o crăpătură mică prin care am reușit să văd. Și atunci am rămas îngrozită. Omul care țipase, era întins pe masă, iar ceilalți doi, împreună cu Augusthus, îi tăiau carnea și o puneau în recipiente diferite. Întrebarea cea mai ciudată și controversată este: oare eu ce am mâncat?

Spre bucuria mea, am găsit în cufăr rucsacul meu în care erau toate armele mele. Am luat pistolul și am deschis cufărul.

Atunci, într-o secundă am ațintit privirile tuturor. Nu a unor băieți drăguți la un club, ci a unor canibali care sfâșiaseră un om chiar sub ochii mei. Iar eu nu am făcut nimic. Cei doi s-au năpustit spre mine, în timp ce Augusthus parcă le spunea în limba lor că nu trebuie să facă asta, însă din două mișcări, i-am împușcat pe amândoi iar aceștia au căzut lați pe podea.

-Ce ai făcut?! Începu el să plângă. Erau părinții mei!

-Poți să îi mănânci! Spun eu plină de ură, înțelegând că nu pot avea încredere în nimeni.

-Îmi pare rău! Răspunse el distrus. Trebuia să îți spun! Dar te rog, ia-mă cu tine! Nu mă lăsa să trăiesc singur aici! Urăsc singurătatea!

-Nu va trebui!

Spun eu sec după care apăs pe trăgaci. La urma urmei, nici eu nu mai știu care dintre noi e criminalul.