Prințesă de cartier

40. Acorduri înalte, ca în muzică

-Nesuferitule! Îi spun eu în timp ce el era peste mine și mă strivea cu o îmbrătisare a cărui gust nu îl mai simțisem de ceva timp.

-Bestiuță! Îmi spune râzând după care începe să mă gâdile.

-De ce îmi spui așa? Îl întreb curioasă când m-am oprit din râs.

-Mai întrebi? Zâmbi el.

Am respirat adânc. El se retrase ușor și eu m-am așezat la marginea patului privind podeaua plină de păianjeni. Fericirea durează prea puțin, nu apuci să savurezi clipa că ea s-a și dus.

-Sunt oribilă, Bel! Spun eu pe un acord grav  ca a unui pian vechi și trist.

-Hei, nu e vina ta! Insula asta se joacă cu tine, As! Se joacă cu noi toți! Asta nu ești tu! Tu nu te lași pradă la nimic sau nimănui! Tu ești puternică! Tu ai încredere în tine!

Ca în muzică, Bel aduse o notă înaltă vibrațiilor sufletului meu care aveau, ca întotdeauna, îndoieli mișunătoare.

-Ciudat! Râd eu isteric. Acum câteva minute mi s-a spus că nu am încredere în mine și că mă auto-detest.

-Știi de ce mereu te-am invidiat? Zise el de parcă ne aflam pe niște nori pustii care aveau să cadă odată cu noi. De parcă era sfârșitul lumii și acum ne dezvăluiam cele mai adânci secrete.

-M-ai invidiat? Îmi mut eu privirea spre el ca o simfonie neașteptată, ce înmoaie bucăți de brutalitate. De ce?

-Pentru că în ciuda caracterului tău arogant și a tuturor etapelor tale monstruoase, ai fost iubită mereu de cei pe care i-ai rănit! În ciuda vorbelor tale gotice, a personalității mixte și întunecate, ai strălucit în inimile celor de care te îndepărtai! Ani întregi m-am întrebat cum reușești asta! Toate fetele pe care le-am rănit, mă urăsc. Inclusiv Pandora, pe care credeam că o iubesc dar era doar o pulbere în fața ochilor mei, ca o umbră cu care încercam să ascund adevărata față a sentimentelor mele. Dar pe tine nimeni nu te urăște! Oricât i-ai rănit, ei continuă să te iubească. Patricio, Richardo, chiar și Patrick, toți te iubesc dar tu nu vezi!

Parcă trăisem într-o lume diferită timp de atâția ani! Această perspectivă de a vedea lucrurile îmi acostă sufletul în sfârșitul războiului cu mine însămi.

-Dar tu mă urăști, Bel! Tu mă urăști din seara aceea!

-Nu te mai urăsc! Spuse el calm, luându-mă de mână. Regret că te-am urât timp de atâția ani! Astrid, eu... Trebuie să îți mărturisesc ceva.

-Ce?!

Dar dintr-o dată un fum puternic și negru a început să apară prin camera. Prizonierii au venit în fugă țipând : "Bombă nucleară! Vom exploda! Murim!" Toți fugeau panicați de colo, colo. Eu și Bel ne-am luat repede câteva arme și am fugit spre poarta imensă care ducea spre pădure. Era deschisă. Cu toții, inclusiv prizonierii și oamenii dur cu cicatrici care ne țineau aici au fugit speriați. Eram liberi dar la un pas de moarte! Am fugit repede, cât ne țineau picioarele. Bel mă luase de mână ca să nu ne rătăcim unul de altul din cauza fumului strident care nu ne mai lăsa să vedem nimic. O explozie uriașă s-a declanșat iar noi am zburat 10 metri în pădurea ciudată. Am fugit mai departe cu tot cu sângele care curgea șiroaie pe noi. Bel se lovise la picior așa că l-am ajutat să meargă mai departe. Prin fumul intoxicant, am găsit o peșteră mică în care ne-am adăpostit.

-Te mai doare? Îl întreb eu în timp ce îi rup pantalonii ca să văd cât de adâncă e rana.

-Puțin. Spuse el calm dar am reușit să citesc în ochii lui un sentiment profund de îngrijorare și teamă. Măcar am evadat! Adăugă el zâmbind.

-Suntem liberi, hm?! Îl întreb.

-Suntem liberi! Răspunde el cu același zâmbet cald.

-Totuși mă simt atât de captivă..
Nu-mi vine să cred că am zis asta cu voce tare.

-De ce te simți așa?

-Nu o să îl găsesc niciodată pe Patrick! Totul e atât de întunecat, Bel!

El mă privi himnotizat. Parcă dintr-o dată sufletele noastre se armoniau din nou ca într-un vals de demult. Ca un basm vechi, demodat, pe care nu îl mai citea nimeni.

-Ești As! Îmi atinse el ușor obrazul. Tu mereu ai un as în mânecă! Și dacă e să vorbim de întuneric, tu ești, cu desăvârșire, steaua din mijlocul său.

După câteva clipe de tăcere în care zâmbeam amândoi în întuneric, mi-am amintit ceva.

-Bel, ce voiai să îmi spui?

-Nimic important. Îți zic mâine. Odihnește-te! Ești obosită!

Am adormit unul în brațele celuilalt ca în copilărie. În mijlocul nopții, o lumină intensă a străpuns peștera. Bel dormea dus. O voce sinistră, care se auzea în ecoul peșterii m-a chemat spre ea.

- As! Vino, Astrid! Patrick e închis aici!

Am pășit tot înainte spre lumina care își întețea intensitatea. Patrick era băgat într-o bucată de sticlă uriașă și dormea.

-Tot ce trebuie să faci, mi-a spus peștera, este să îl ucizi pe Belus! Belus stă în calea iubirii tale! Ucide-l, Astrid!