Prințesă de cartier

41. Tu ai găsit vreun capăt?

Priveam încercând să găsesc un răspuns, o  alegere potrivită care să nu mai ucidă pe nimeni. Dar uitându-mă în jurul meu, nu mai găseam nici un fel de capăt. Sentimentele mele, încercările în care eram acostată, îmi întețeau vulnerabilitatea care stătea să iasă la suprafață. Oare toate aceste întâmplări, emoții, sentimente, alegeri, toate aceste războaie cu noi înșine, au vreun capăt?

Patrick îmi spusese mai demult, când mă răpise, că doar două persoane care se iubesc cu adevărat vor reuși să ajungă la Globul Magic. Poate ceilalți sunt morți, la fel și Patricio. Poate într-adevăr Bel e ultima piedică. Poate vechea As ar fi ales fără să stea pe gânduri să îl ucidă, dar m-am schimbat! Nu mai sunt vechea As! Nu aș putea să mai rănesc pe cineva! Nu aș putea să mai înghit gândul că sunt o criminală! Nu mai pot!

Dar totuși, ce ușor ar fi, nu-i așa? Mă apropii încet, încet de Belus care dormea ca un copilaș inocent. În ultima perioadă chiar s-a comportat cu unul. Am ridicat cuțitul și l-am apropiat de gâtul său. Poate că Bel nu mă mai urăște, dar întrebarea e: Eu îl mai urăsc pe el? S-a comportat îngrozitor cu mine, ani de zile, fără să se oprească o secundă și să îmi spună un motiv. Am tot dreptul să îl urăsc și să îl ucid! Am tot dreptul să fiu târfa aia de care spunea el tot timpul!

Dar în mintea mea se îmbibaseră imagini fosforescente în care, deși m-a urât, Bel m-a încurajat atâta timp să mă regăsesc.

"Ești As. As nu renunță atât de ușor."

"As: Nebună, deșteaptă, drăguță, rea, arogantă și neînțeleasă."

"Mereu ai un as în mânecă!"

"Dacă e să vorbim despre întuneric, tu ești steaua din mijlocul său."

Bel chiar avea dreptate. Mereu am un as în mânecă! Dar simțeam că nu mai pot! Eram pregătită să renunț la iubirea asta decât să mai moară cineva în timp ce eu încerc să o înfloresc! Dacă culorile deschise fac atâta rău, prefer să mă cufund singură în întuneric!

Am aruncat cuțitul deoparte și am început să țip cu o isterie pornită peșterii, sau poate asupra mea..

-Nu am să fac asta!! Nu am să mai ucid pe nimeni!! Nu te mai poți juca cu mine! Ești doar o insulă pustie și amărâtă!!

În acea secundă lumina puternică se stinse brusc și era pentru prima dată când simțeam că întunericul mă devorează într-un sens bun. Nu mai sunt vechea As! Bel se trezi ca dintr-un coșmar.

-As? Ești bine?! Se apropie de mine și mă luase în brațe. Lacrimile mi-au curs involuntar, ca o maree ce lovește o stâncă puternică și neclintită.

-Plângi? Mă întreabă el, privindu-mă în întunericul nostru cald, în timp ce îmi șterse cu finețe obrajii de lacrimi.

-Nu plâng. Zic eu începând să zâmbesc.

-E în regulă să plângi! Oamenii cu adevărat puternici, plâng!

-Crezi că sunt om puternic? Îl întreb eu cu îndoială.

-Ești cea mai puternică persoană pe care o cunosc!

-Bel.. Îi spun eu speriată. L-am ucis pe Patrick! Dar nu puteam să te ucid pe tine în locul lui! Nu am putut, Bel!

-Ți-am zis că ești o persoană bună! Deși știu că nu meritam nici o secundă să mă alegi pe mine! Chiar dacă îl urăsc pe Patrick, e mai bun decât mine de 100 de ori!

La fel, lacrimile lui Bel îi părăsiseră ochii. Acum era rândul meu să le șterg. În acea secundă am citit, prin întuneric, o scânteie aparte în ochii săi strălucitori. Parcă lumea abia acum își începuse existența. Parcă abia acum am început să trăiesc!
O pornire misterioasă, o galaxie neîntreruptă și ascunsă atâta timp în locuri neexplorate, o lumină profundă ce a strălucit mereu în interiorul nostru, l-a făcut pe Bel să își încline capul spre un sărut nociv și puternic. Dar înainte ca lumile noastre să se poată uni odată cu buzele, o voce arogantă și calmă, atroce și liniștitoare, rupse întunericul :

-Unde mă aflu?!

Înalt, frumos și strălucitor, exact cum mi-l aminteam, Patrick se apropie de noi cu pașii săi duali. Nu îmi venea să cred ochilor!

-Patrick?! M-am îndreptat spre el cu toate energiile universului.

-Patrick?! Spuse el confuz. Cine e Patrick? Și cine ești tu? Ce caut aici?

-Sunt As! Răspund eu pierdută. As! Nu îți amintești de mine?!

-Habar nu am cine ești! Spuse el sec îndreptându-se spre ieșirea din peșteră.

-Unde pleci, Patrick?! Mă întorc eu cu o teamă expulzantă.

-Departe de aici! Și nu îmi mai spune Patrick, ciudato! Nu te cunosc!

Lumea mi se prăbuși în cap încă o dată. Tot ce am iubit în toată viața mea, nu mă mai cunoștea și mă considera o străină.

-As.. Se apropie Bel de mine. Îmi pare rău!

-S-a terminat, Bel! Acum știu sigur că s-a terminat totul! Nu mai am nimic!

-Nu! Încă nu e finalul, As! Nu vei lăsa tu să fie!