Prințesă de cartier

16. La graniță cu aroganța

-OK, zice Bel ridicându-se de pe pământul negru și misterios. Ce facem acum?

-Căutăm, cred. Zic eu nehotărâtă.

-Și ce anume ar trebui să căutăm?!

-Nu știu.. Ceva.. Orice.

-Știi As, m-ai adus în prostia asta de călătorie și tu nici măcar nu știi ce cauți.

-Nu e o prostie! Tu ești un prost! De unde ai vrea să ghicesc ce se află pe insula asta stupidă?!

-Ți-aș sugera să nu mai folosești cuvântul ăla în viața ta. E spre binele tău.

-Și dacă nu, ce? Mă apropii de el și îl privesc fix, luându-l peste picior. Cred că e singurul băiat pe care nu îl intimidează privirea mea.

-Nu cred că ești pregătită pentru asta.

-Haide spune, scuipă tot! Oricum doar asta știi să faci!

-Acum chiar îmi vine să te scuip. Și ai grijă la tonalitate.

-Mă scuzați, domnul Belus, nu voiam să vă rănesc sentimentele și nicidecum să urlu la dumneavoastră.

-Toate panaramelele știu să facă mișto. Dar tu ești cea mai bună. Și rânjea, rânjea așa cum îi place lui să mă atace.

-Mai folosește o dată cuvântul ăla, îi spun eu printre dinți în timp ce îl prind de guler, și o să regreți că te-ai născut!

-Vai ce domnișoară periculoasă! Începu el să râdă în hohote. Totuși ținând cont că suntem singuri pe o insulă pustie iar tu ești o ușuratică, am putea să ne distrăm și noi.

M-am dat un pas în spate însă el se apropie și mai tare de mine. Nu știu ce avea de gând nebunul ăsta însă acea privire nu am mai văzut-o până acum.

-Haide, As! Se apropie el încercând să îmi dea bluza jos.

-Nesimțitule! Strig eu după ce îi dau o palmă zdravănă, însă el continuă cu aceeași privire și cu același rânjet diabolic.

-Nu o să dureze mult.

-Dacă te mai apropii de mine o singură dată, te rănesc! Spun eu după ce scot un cuțit din cizma dreaptă și îl îndrept spre el.

-Frumoasă și periculoasă! Îmi place.
Se repezi din nou să mă atingă însă am ripostat iar cuțitul meu i-a atins mână. I-am crestat pe braț o dungă lungă și adâncă.

-Mda, zic eu. O să rămână cicatrice.

El se enervă la culme și încercă să mă lovească, dar i-am dat un picior acolo unde îl doare mai tare și am fugit. Nu mai eram în siguranță cu Bel, partenerul meu.

Am fugit cât m-au ținut picioarele în speranța că voi găsi un loc de unde să încep căutările, însă tot ce vedeam eu era o junglă întunecată și insecte scârboase. Mi-am confecționat din crengile copacilor un arc și niște săgeți. Oricum mai aveam încă două cuțite la mine. Eram pregătită de orice.

Trecuse ceva timp iar eu eram extenuată. Mi-am aprins un foc într-un loc mai retras și am încercat să adorm însă ceva nu îmi dădea pace. Un sentiment puternic că ceva avea să se întâmple îmi încolțea sufletul. Nu mult după asta, am auzit niște zgomote puternice venind din junglă. Cineva îmi puse mâna la gură să nu țip și văzusem un praf ciudat de culoarea argintului (ceea ce e chiar ciudat pentru că eu văd totul negru), care mă făcuse să cad într-un somn adânc.

Mă trezisem într-o casă dărăpânată de lemn pe pereții căreia erau pictate foarte multe stele, la fel ca și cele din închisoare. Doar că cu multe constelații în plus. Cel a cărui era casa era obsedat de stele. O siluetă cu o mantie neagră pe cap intră în încăpere. Mă luase un fior ciudat. M-am prefăcut că încă dorm ca să văd ce se întâmplă. El pregătea într-o oală pe foc, un fel de rețetă exactă și asta pentru că ținea în mână un pergament pe care erau scrise ingredientele, probabil. Îl privisem atent dar fără ca el să mă observe. Scăpase din greșeală unul dintre prafuri pe jos iar podeaua de lemn se dezintegrase. M-am speriat și am scos un sunet iar el mă auzi. Se apropie repede de mine dar tot nu îi vedeam fața.

-Cine naiba ești și ce vrei?! I-am zis cât se poate de curioasă încercând să mă eliberez din strânsoarea sforilor cu care mă legase. Cum se face că nimeresc mereu în povești cu răpiri? Dar el nu răspunse și se întoarse înapoi la oala de pe foc.

-Răspunde odată! Îi zic nervoasă. Ce vrei de la mine?! Dar el continuă să se prefacă că nu mă aude. Alooo! Cu tine vorbesc, urâtule!

El se întoarse brusc și mă prinse de încheieturile brațelor. Și mă strânse până mi se înroșiseră.

-Ce naiba e cu tine?! Țip eu. Dar el îmi atinse gingaș fața, părul, hainele și se opri câteva clipe.

-Lasă că ești tu cea frumoasă. Zise în sfârșit cu o voce groasă, ca a unui băiat ce a fumat ani la rând legale.

-Cine EȘTI? Zic eu nedumerită.

-Atât de frumoasă. Mereu ai fost cea frumoasă și căutată de toată lumea nu-i așa?! Continuă el ignorându-mi întrebările și continuând să fie misterios. Mereu ai fost fata aceea adorată de toți băieții pe care mai apoi i-ai rănit, mereu ai fost în centrul atenției, mereu a fost cum ai vrut tu să fie! Nu ți-a lipsit nimic!

-Interesant. Încep eu să râd. Dar te asigur că nu e chiar așa. Totuși mi-ar plăcea.

-Aceeași aroganță. Aceleași aere de divă. Aceeași scorpie. Dar ia spune-mi, te-au adus în locuri bune?!

-Despre ce tot vorbești, ciudatule?!

-Știi exact despre ce vorbesc! Se enervă el. Ai simțit asta măcar o dată.

-În orice rău e și un bine, la urma urmei. Răspund eu foarte nepăsătoare.

-Poate ai avut totul! Poate ai făcut mereu ce ai vrut. Dar acum vei face ce îți spun! Ai înțeles?!

-Cine ești să îmi spui mie ce să fac?

-Fetițo, nu te juca cu focul! Se apropie de oala ciudată din care începu să se înăbușe un fum strident. Luase o eprubetă în mână și o apropiase de aceasta.

-O singură picătură, și voi distruge persoana pe care o iubești cel mai mult.

-Atunci regret să te anunț, ciudatule, dar eu nu iubesc pe nimeni. Îi râd eu în față.