În brațele morții (boyxboy)

1

Fug.

Cât mă țin picioarele. 

Și cât mă țineau plămânii — nu prea mult se pare.

Respirația îmi era haotică, iar tot corpul îmi tremura cu fiecare încercare de a mea de a fi și mai rapid. Simțeam cum picioarele mă lăsau ușor, iar corpul îmi este cuprins doar de un sentiment pronunțat de oboseală. Totul zvâcnea în mine, dar nu mă puteam lăsa atât de ușor.

Puteam și mai mult. Știam asta. Eram sigur.

Cel puțin asta voiam să cred, deoarece nici cu foarte mult înainte de linia de finiș, mă împiedic de o rădăcină de copac ieșită la suprafață— rostogolindu-mă direct la pământ precum un bolovan. Următorul lucru pe care îl mai simt era grămada nu foarte moale de frunze uscate și bețe ascuțite plus o durere teribilă de spate.

Un râset vesel îi părăsește buzele bărbatului care din doi pași se apropie de mine, privindu-mi cu o oarecare satisfacție postura nu foarte decentă. Oprește cronometrul din palmă și lasă acum un râset și mai zgomotos. 

"Renee, ești demențial, omule!" Îmi spune printre hohotele de râs, cu greu abținându-se. "Chiar eram convins că-ți vei întrece scorul, dar cred că ai de gând să mă omori cu zile." Kian mai avea puțin și cădea la pământ de la atât de mult râs.

Simt și ceva umed pe obrazul meu— aproape tresar crezând că am atins eu ceva stricat, dar realizez repede că este doar Hunter. Câinele mă privea fericit, dând din coadă foarte energic, în timp ce mai avea puțin și mă mai scălda încă odată în balele sale. Avea doar 5 ani, dar era al naibii de plin de viață. Credeam că un câine de rasa Rhodesian Ridgeback va fi mai serios… dar se pare că m-am înșelat enorm.

"Hunter, stai!" Reușesc să zic, înainte să înceapă el să mă lingă peste toată fața fericit. "Nu sunt de mâncare! Oprește-te!" Se pare ca urletele mele de ajutor îl făceau pe Kian să moară de râs și mai tare.

"Jos, Hunter!" Încearcă să mă mai ajute Kian, iar potaia se opri din a își întinde toate balele pe fața mea. 

În sfârșit am obținut șansa de a mă ridica din noroi, respirația mea fiindu-mi încă dezastruoasă. Iubeam câinele ăsta, dar nu mă ajuta acum prea mult. Eram doar murdar de pământ și noroi amestecat cu tot felul de gunoaie.

"La dracu, copac prost! Am vrut să văd ce rezultat îmi va ieși," replic frustrat și îmi șterg urmele murdare de pe fața cu încheietura brațului. 

"Fix și copacul e de vină! Tu unde îți ții ochii? Fii atent pe unde fugi!" Îmi reproșează neîncântat bărbatul, deși rânjetul încă îi ocupa jumătate de față. 

"Tu ești de vină," mârâi. "Mă enervezi, lasă-mă. Deja încerc mâine, sunt sătul."

"Te-ai rănit?" Pune întrebarea ușor grijuliu, parcă acum încercând să-și mai abțină crizele de râs.

"Tu să mă întrebi pe mine asta?" Îi arunc o privire confuză, recuperându-mă de pe pământ. 

Iau o gură adâncă de aer, ridicându-mă în picioare. Mă ajută și Kian, dar mai mult superficial, deoarece reușesc să-mi recapăt echilibrul singur. Bărbatul se mai râdea cu jumătate de voce, dar parcă încerca să se calmeze ca să nu mă enerveze pe mine. Bună alegere. Câinele încă se plimba în jurul meu, mai mult cu limba pe afară decât înăuntru, bucuros de parcă mă vede pentru prima dată.

"Nu ai nici un motiv de ce nu ai continua antrenamentul. Dacă încerci încă odată, sunt sigur că o să poți ajunge din nou la acest rezultat. Aproape doar 6 secunde! E impresionant," spune verificându-și cronometrul.