În brațele morții (boyxboy)

38

Pășesc pe holurile goale, simțind golul din stomac tot mai proeminent. Doar pașii mei se mai auzeau în ecoul pierdut al încăperii, pierzându-se și ei repede în distanță. Privirea îmi fugea spre pereți, simțindu-mă în continuare urmărit. Degetele îmi era încleștate, lăsând urme în formă de semilună în podul palmei. Aerul era rece în jurul meu, trezindu-mi întreg corpul în fiori. Nu aveam idee unde sunt sau ce caut aici, dar părea prea ciudat.

Nu era doar un coșmar. Nici un vis. Dar nici realitatea. 

Cu colțul privirii puteam vedea ceva, dar când mă întorc brusc, acel ceva dispare. Înghit nodul din gât, umezindu-mi încordat buzele cu vârful limbii. Nu simțeam nimic de bine. Totul aici îmi dădea gânduri foarte stranii.

Clopotul se aude din nou. Un sunet lung, puternic încât să-mi cutremure fiecare mușchi din corp, umplu liniștea locului. De fiecare dată când nu bătea clopotul, era liniște. O liniște mult prea ciudată, îmi înfunda până și sunetul pașilor, de parcă era totul cu mult mai diferit.

O lumină îmi apare în față. Mă apropii cu pași timizi de sursa luminii, privind piedestalul care se înfățișa în fața ochiilor mei. Erau aprinse mai multe lumânări, 3 perechi cu câte 6 fiecare care aveau în jurul lor pete de ceară. Ardeau deja de ceva timp. Era și ceva acoperit cu o bucată neagră de material în mijloc, pe perete, dar simțeam o energie foarte ciudată provenind din partea acestui ceva.

Inima îmi bătea cu putere, dar doar îmi aplec bărbia să văd ce era pe jos. O grămadă de hârtii împrăștiate, multe dintre ele pe care nici nu le înțelegeam, din cauza limbii, dar modul în care fiecare avea câte un cuvânt în română și o cifră mă făcu să înghit în sec.

Ce naiba se întâmplă? Unde sunt? Am ajuns cumva într-o, ceea ce era probabil, o biserică. Părea prea real încât să fie un vis și mult prea neobișnuit încât să fie real. Sentimentul constat în care mă simțeam privit accentua toată atmosfera din jur, iar modul în care vântul bătea fără să aibă de unde, era și asta foarte înfricoșător. 

Dar nu mă mai uimea. Chiar nu mă mai uimea. Văzusem atât de multe în ultimul timp, încât este ultimul lucru care mă mai uimește.

Sortez hârtiile după numere, citind textul rezultat. Era scris într-un lichid negru, care încă se întindea pe degete la atingere. Încercam să nu mă mândresc, dar fără prea mult succes. "Azrael, te așteptăm acasă. Întoarce-te, tată, Dumnezeu a renunțat, lumea este a noastră." Mă dau ușor mai în spate, retrăgându-mi palmele de pe hârtii. Recitesc cuvintele și mă regăsesc că înghit iarăși în sec. Nu înțelegeam.

Cine este Azrael? 

Și Dumnezeu… chiar a renunțat la lumea noastră? Nu este prima dată când citesc astfel de cuvinte și probabil acest lucru mă înfiora cel mai tare. Nu crezusem foarte întemeiat în prezența sa până nu a apărut Kyran, dar acum, reflectând asupra la tot ce am văzut—îmi era frică. Ce se întâmplă de însuși un Zeu este în stare să renunțe?

Îmi ridic privirea spre obiectul acoperit de pe perete și îmi adun tot curajul. Cel puțin încerc asta. Trebuia să văd ce este. Chiar dacă orice mușchi din mine striga să nu o fac, acesta era și motivul de ce voiam să văd ce este. Țineam minte încă cuvintele lui Kyran. Ceea ce încearcă să mă alunge, nu mă vrea cu un motiv lângă sine.

Îmi întind degetele și cu fiecare centimetru, inima îmi bătea tot mai tare. Aproape îmi izbucnea din piept, dar doar înfășc materialul, lăsând la vedere orice era. Reușesc să văd pentru o secundă imaginea mea, în reflectarea oglinzii, cu cineva în spate, înainte ca luminile să se stingă. Lumânările sunt stinse, lăsându-mă pe mine în întunericul holului.